Asculta acest articol
În ceata numeroasă a martirilor din Numidia (ţinut astăzi aflat în Algeria) se află şi fiul unui ofiţer însărcinat cu recrutarea ostaşilor pentru armata imperială; se numea Maximilian. Fiind creştin, îi declară tatălui său că nu va putea să lupte pentru împăratul şi nici să poarte medalionul de plumb pe care îl primeau recruţii.
A fost condamnat la moarte. Ajuns la locul execuţiei, a rugat pe tatăl său să dăruiască uniforma nouă ce i-o pregătise soldatului care avea să execute sentinţa de condamnare. Fără părere de rău, regretând doar durerea pe care o producea tatălui său, dar convins că numai astfel contribuia la adevărata pacificare a lumii, şi-a oferit liniştit capul pentru a fi tăiat. Era în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani.
În unele familii romane se obişnuia ca celui mai mare dintre copii să i se dea supranumele de Maximus, cu înţelesul de “cel mai mare”. Într-adevăr, cuvântul maximus este forma superlativă a adjectivului: magnus = mare; major = mai mare; maximus = cel mai mare. Apoi a devenit prenume curent, arătând dorinţa părinţilor ca copiii lor să ajungă printre cei mari.
Maximilian exprimă ideea că respectiva persoană face parte dintr-o familie ce se simte în stare să ajungă pe o treaptă socială mai înaltă. Oamenii care au descoperit drumul spre adevărata mărire acceptă să fie umiliţi, şi chiar scurtaţi cu înălţimea unui cap, întăriţi şi încurajaţi de speranţa măririi nepieritoare a fiilor lui Dumnezeu.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează