Viperele din Pădurea Noroieni s-au împuţinat în ultimii 30 de ani

Asculta acest articol

Persoanele iubitoare de natură în general, cele care au trecut şi trec frecvent prin păduri, au avut cu siguranţă parte de surprize. Întâlnirile cu mistreţi, cerbi, căpriori sau te miri ce alte vietăţi au fost cu siguranţă momente de spaimă, dar în egală măsură de bucurie. Surprizele neplăcute în păduri în general le reprezintă întâlnirile accidentale cu una sau mai multe vipere. Desigur, în aceste areale se mai întâlnesc şerpii de apă, mai ales dacă în zonă curge măcar un pârâu, dar şi şerpii de casă.

Cele trei varietăţi de şerpi s-au întâlnit şi se mai întâlnesc într-o serie de păduri ale judeţului. Reprezentativă în acest sens este Pădurea Noroieni. Persoanele care au vârsta de peste 45 de ani cu siguranţă îşi amintesc de inscripţiile existente în vecinătatea pădurii “Atenţie vipere”. Pe lângă acele panouri, cei care au intrat în pădure pentru a căuta în general ciuperci s-au întâlnit, fie şi mai rar, cu vipere.

Recomadări de la Direcţia Silvică

Prezenţa viperelor, mai precis a cuiburilor de vipere, era confirmată la momentul respectiv inclusiv de regretatul profesor de ştiinţe naturale Vasile Cristea. În lucrările acestui profesor iubitor de natură era menţionat faptul că numeroase cuiburi de vipere erau în zona cuprinsă între drumul care asigură comunicarea Satu Mare – Micula şi calea ferată. Din puţinele lucrări existente cu privire la viperele din Pădurea Noroieni nu s-a putut deduce care era densitatea acestor târâtoare.

Având în vedere încălzirea vremii din ultima perioadă, dar şi predispoziţia unor sătmăreni pentru ieşiri în aer liber, inclusiv în mediul silvatic, ne-am adresat inginerului Marcel Forţiu, directorul Direcţiei Silvice Satu Mare, pentru a-i solicita informaţii privind existenţa viperelor în arealul la care facem referire.

Interlocutorul ne-a spus că are informaţii mai în detaliu începând cu anii 1996 – 1997. La momentul respectiv s-a întâlnit foarte rar cu vipere în Pădurea Noroieni. Mai că ar fi fost tentat să spună că nu mai sunt vipere în acest mediu silvatic. După o consultare cu mai mulţi colegi de breaslă care au lucrat sau mai lucrează în zona la care facem referire, interlocutorul a confirmat existenţa viperelor, densitatea fiind cu siguranţă mai scăzută comparativ cu perioada dinainte de anul 1989.

Prin pădure pot fi întâlniţi aşa numiţii şerpi de apă, dar şi şarpele de casă. Iubitorii de natură care preferă ieşirile în păduri bine ar fi dacă ar lua în seamă existenţa şerpilor menţionaţi mai sus.

În momentul în care este luată prin surprindere, vipera atacă. Prin muşcătură animalul inoculează în organismul victimei veninul care în lipsa unei intervenţii întârziate sau neadministrarea serului antiviperin poate provoca moartea, inclusiv la om.

Descrierea şerpilor pe care-i puteţi întâlni în Pădurea Noroieni

Viperele (Vipera) sunt un gen de şerpi veninoşi din familia Viperidae, familie care cuprinde cca. 80 de specii răspândite în Eurasia şi regiunile tropicale şi subtropicale din Africa.

În general viperele au o lungime de la 20 de cm (“Bitis peringueyi”) şi pot ajunge până la 2.5 m (“Lachesis muta”). Corpul şarpelui este lăţit, având frecvent un desen ce seamănă cu litera „V” pe cap, care are o formă triunghiulară. Spre deosebire de “Colubridae” (năpârcă) şi “Elapidae”, au corpul acoperit cu solzi mici. Toate speciile din cadrul familiei sunt veninoase, veninul fiind produs de o glandă cu venin, otrava fiind injectată victimei prin doi dinţi lungi situaţi pe maxilarul superior, prevăzuţi cu un canal.

Aproape toate speciile sunt adaptate să trăiască pe sol. Dintre speciile care trăiesc pe sol pot fi amintite cele din regiuni de deşert, ca “Bitis peringueyi” sau vipera cu corn africană (“Cerastes”), care se deplasează lateral pe nisip, sau vipera “Adenorhinos barbouri” care se deplasează prin mişcări de alunecare.

Viperele sunt în general active ziua şi în amurg, cu excepţia celor din regiunile calde tropicale, care sunt active noaptea. Speciile care trăiesc în regiunile cu climă temperată cad iarna într-o stare de amorţire. Hrana lor constă în special din mamifere mici, care sunt omorâte de veninul injectat prin muşcătura viperei. Veninul de viperă este hemotoxic, distrugând hematiile şi ţesuturile cu care vine în contact (rezultatul fiind producerea unor necroze), având totodată o acţiune anticoagulantă> printr-o acţiune neurotoxică poate produce paralizii. Cu mici excepţii, viperele sunt animale vivipare (nasc pui vii).

Şarpele de apă (Natrix tessellata) este un şarpe neveninos din familia colubride (Colubridae) răspândit în Europa de sud şi centrală, Peninsula Balcanică, Asia Mică, Asia centrală, până la Golful Persic şi lacul Balhaş. Este răspândit şi în România şi Republica Moldova. În România se găseşte în toată ţara, exceptând Moldova> predomină în Delta Dunării şi în complexul Razelm. Are peste 1 m lungime, este zvelt, cu capul lung şi îngust. Spatele este galben-cenuşiu, cu un desen închis, alcătuit din cinci şiruri de pete pătrate cu aspect de tablă de şah. Adeseori pe ceafă se observă o pată în formă de V. Adesea pândeşte prada sub apă. Se hrăneşte cu broaşte, mormoloci, tritoni şi peşti (guvizi, păstrăvi etc). Ponta este depusă în iunie-iulie şi conţine 5-25 de ouă albe, lungi, lipite unele de altele şi îngropate la adâncime mică în sol afânat, frunzar, detritus, sub muşchi, paie putrede etc.

Şarpele de casă (Natrix natrix), uneori numit şarpe inelat, şarpe de iarbă sau şarpe de apă, este un şarpe eurasiatic neveninos. De obicei acesta poate fi întâlnit în apropierea apelor sau în păduri şi se hrăneşte aproape exclusiv cu amfibieni.

Şarpele de casă are un aspect zvelt si o lungime de cca. 1 metru. Spatele este cenuşiu, cu variaţii de la brun la negricios. Variaţia persă prezintă două dungi longitudinale paralele albe sau gălbui pe laturile spatelui. Abdomenul are un desen caracteristic: o alternanţă de alb şi negru, predominând pigmentul negru. Se hrăneşte aproape exclusiv cu amfibieni (în special broaşte), ocazional mâncând peşti sau rozătoare mici. Nu este nici veninos, nici constrictor, ci imobilizează prada cu dinţii şi apoi o înghite vie.

Pădurea Noroieni în documente scrise

Referitor la cele de mai sus, în literatura de specialitate se regăsesc descrieri precum: “Pădurea Noroieni se află la 7 km de Satu Mare. În ceea ce priveşte vegetaţia acestei păduri, enumerăm: stejari, anin negru, carpen, plop euroamerican, frasin, jugastru, paltin, ulm de câmp, plop negru, plop tremurător, stejar roşu, salcâm, arţar, tei, pin.

Aici puteţi observa, în habitatul lor natural, cerbi lopătari, căprioare, mistreţi, cât şi specii de păsări pe cale de dispariţie, precum croitorul mare, vipera comună, eretele sur, uliul porumbar, uliul păsărar, privighetoarea roşcată, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea pestriţă mare, huhurezul mare, huhurezul mic”.

Având în vedere reducerea considerabilă a numărului viperelor în comparaţie cu perioada dinainte de 1989, aceasta îi face pe unii sceptici să creadă că panourile avertizoare erau amplasate pentru a speria turiştii predispuşi a face foc în pădure. Se punea astfel la adăpost patrimoniul forestier.

Existenţa celor trei tipuri de şerpi în Pădurea Noroieni nu înseamnă că nu puteţi ieşi în natură. Este important să vă uitaţi bine unde vă aşezaţi pătura sau unde vă propuneţi să petreceţi mai mult timp.

După eventuala muşcătură de viperă este recomandat să mergeţi urgent la cea mai apropiată unitate sanitară pentru a vi se administra serul antiviperin.