Asculta acest articolDacă facem o comparaţie cu perioada interbelică nu ne-am mira atât de mult că s-au schimbat două guverne într-un an de zile. În România interbelică, un etalon al democraţiei s-au schimbat 25 de guverne în 20 de ani. Avem, deci, o medie de 7, 8 luni.
În cei 28 de ani de democraţie postcomunistă am avut 19 guverne, dar un număr mai mic de prim miniştri. Petre Roman a condus două guverne, la fel ca Tăriceanu şi Emil Boc, iar Victor Ponta 3. Nu ar trebui să ne sperie schimbarea prea deasă a guvernelor, ci rămânerea prea mult a unui partid la putere. Instabilitatea politică vine de la incapacitatea unui partid de a aplica politici sociale şi economice eficiente.
Al doilea guvern PSD-ALDE trântit la şase luni şi jumătate de la instalare lasă în urmă o situaţie incertă atât din punct de vedere social cât şi economic. Se poate lăuda cu creşteri de preţuri, cu devalorizarea leului, cu o inflaţie de 3,3%, indicatori care contrazic eficienţa creşterii economice de 6,4%. Dacă acesta ar fi fost motivul schimbării sale de propriul partid ar fi în regulă, s-ar demonstra că PSD este un partid foarte atent la neperformanţele guvernului.
Schimbarea a venit însă dintr-o prostie. Primul ministru s-a certat cu ministrul de interne, care l-a rândul său a intrat în conflict cu conducerea poliţiei. Asta arată că PSD este condus de orgolii, că este un câmp de luptă pentru putere, că are o capacitate de concentrare pe problemele importante redusă.
Guvernul Tudose merita să fie dat jos de mişcările de stradă. Sau să punem lucrurile într-o altă formulă: dacă opoziţia înainta o moţiune de cenzură cu tema relaţiei dintre premier şi ministrul de interne, dacă invoca disputele din interiorul guvernului, ar fi căzut la vot Guvernul Tudose? Nu ar fi căzut.
Orgoliul nemăsurat al conducerii PSD, lipsa de reacţie a ALDE, ca partid asociat la guvernare, ar fi suficiente pentru preşedinte pentru a pune problema unei alternative. Să vină alte partide la putere. Dar de unde? Opoziţia, prin Ludovic Orban, se exprimă doar prin clişee. Dacă ar avea un program de guvernare, chiar dacă nu are o pondere mare în Parlament, PNL ar fi susţinut de societatea civilă, de mediul de afaceri, de sindicate, de mass media etc. Nu se bucură de încredere nici măcar din partea preşedintelui.
Klaus Iohannis are acum o nouă şansă de a-şi demonstra abilităţile de politician. Prima mişcare a făcut-o refuzând să-l desemneze pe Paul Stănescu ca premier interimar, aşa cum s-a votat la şedinţa PSD. L-a numit pe Mihai Fifor, un ministru destul de rezervat. Într-un discurs de două minute preşedintele Iohannis a prezentat situaţia. Este îngrijorat şi doreşte să evite o perioadă mai lungă de instabilitate.
PSD va fi învăţat ceva din cele două schimbări de guvern şi nu mai puţin din cele trei momente de criză pe care le-a traversat într-un an. A trecut relativ uşor peste refuzul preşedintelui de a o desemna pe Sevil Shhaideh cu formarea primului guvern PSD-ALDE. A trecut peste a doua criză majoră provocată de Grindeanu. A reuşit să scape într-o singură şedinţă de Mihai Tudose. Cea de-a treia criză este în derulare. Conducerea PSD merge la Cotroceni cu o propunere de premier. Este o femeie. Viorica Dăncilă este europarlamentar. Un coleg de la Bruxelles, cunoscut ca opozant al lui Liviu Dragnea, spune că întrucât este din Teleorman va fi un premier de paie. S-au făcut şi glume. Un fost ministru în guvernul Ponta, celebra Aurelia Cristea, autoarea proiectului spune că pentru şase luni este bună de premier şi Viorica Dăncilă.
Dacă preşedintele Iohannis refuză propunerea PSD se intră din plin în criză. O criză care se poate lăsa fie cu suspendarea preşedintelui, fie cu alegeri anticipate.
