“Turandot” la Opera din Cluj cu debutul de rol al unui star

Asculta acest articol

În ultima zi a lunii mai am avut privilegiul să asistăm la Opera Română din Cluj-Napoca la o reprezentaţie specială a operei ”Turandot” de Giacomo Puccini, al cărei punct de interes a fost debutul în rolul principelui Calaf al lui Teodor Ilincăi, probabil cel mai renumit tenor român al momentului, prezent constant pe marile scene de operă ale lumii.

Producţia realizată de regizorul Rareş Trifan rulează la opera clujeană de aproape două decenii şi are punctele ei forte, care atrag şi ele publicul. Dar faptul că sala Teatrului Naţional a fost arhiplină s-a datorat de această dată în primul rând tenorului invitat, aşa că începem această cronică prezentând pe scurt evoluţia sa în lumea muzicii.

De la Mălini la Covent Garden, o carieră strălucită

Teodor Ilincăi, născut în 1983 la Mălini, judeţul Suceava, a studiat oboiul în cadrul “Liceului de Artă” din Suceava în perioada gimnaziului. După absolvirea Liceului Teoretic “Constantin Brâncoveanu” din Bucureşti, la Filologie, debutul său artistic s-a realizat la Teatrul de revistă “Constantin Tănase” sau în emisiuni realizate de TVR. Pasiunea pentru muzică l-a determinat să se îndrepte spre Universitatea de Muzică din Bucureşti, pe care a şi absolvit-o în anul 2006, cu specializarea Muzică Bizantină. În acelaşi an începe să studieze canto cu Corneliu Fânăţeanu.

Din anul 2006 devine solist al Operei Naţionale din Bucureşti. În anul 2008 a fost invitat de Filarmonica “Banatul” din Timişoara pentru Stabat Mater de Rossini. În acelaşi an debutează şi pe scena Ateneului Român. Debutul său internaţional a avut loc în ianuarie 2009 pe scena Operei din Hamburg (MacDuff din opera ”Macbeth” de Verdi). În martie 2009 şi-a făcut debutul la Opera de Stat din Viena (Ismaele din ”Nabucco” de Giuseppe Verdi), urmând ”Boema” de Puccini pe scena operei din Timişoara şi mai apoi la Bucureşti şi Hanovra. În decembrie 2009 îsi face intrarea la Opera Regală Covent Garden din Londra cu aceeaşi ”Boema”, în regia lui John Copley. De aici cariera sa internaţională a prins aripi, Opéra Nationale de Paris, Deutsche Oper şi Staatsoper Berlin, Wiener Staatsoper, Teatro Real din Madrid, Bayerische Staatsoper din München, Opera Australia fiind doar câteva din marile teatre lirice în care tenorul român a strălucit.

“Turandot”, încununare a istoriei operei

Povestea prinţesei Turandot, care îşi trimite peţitorii la moarte dacă ei nu sunt în stare să dezlege trei ghicitori, apare în secolul al XII-lea într-un text persan şi a ajuns în Europa pe filieră franceză, apoi a fost adaptată pentru teatru de italianul Carlo Gozzi şi germanul Friedrich Schiller, înainte să ajungă pe masa de lucru a lui Puccini, care a colaborat strâns cu libretiştii săi, Simoni şi Adami, şi a scris el însuşi versurile ariei ”Tu che di gel sei cinta”. Avea să fie ultima operă compusă de el, duetul final rămânând doar schiţat din cauza morţii compozitorului în noiembrie 1924. Este practic ultima mare operă italiană din repertoriul consacrat, una din cele mai complexe şi totodată populare. Puccini scrie o muzică modernă, dar accesibilă, integrează melodii chinezeşti autentice (imnul Chinei imperiale, cântecul ”Floare de jasmină”) şi combină într-un tot coerent elementele orientale, tradiţia comediei medievale italiene şi stilul propriu melodramatic şi melodic, rezultând o lucrare care pare să încununeze întreaga istorie a genului liric. După ea foarte puţini compozitori au mai dat opere care să se impună în repertoriu (singurul care ne vine rapid în minte e englezul Benjamin Britten).

La premiera absolută dirijată de Arturo Toscanini spectacolul s-a oprit în punctul în care Puccini a lăsat partitura, după moartea sclavei Liu, pe cuvintele ”Liu, poesia!”. De la a doua reprezentaţie s-a adăugat parţial finalul compus de Franco Alfano, cu duetul în care Turandot cedează, în fine, iubirii pasionate a principelui misterios. Acest duet se prezintă în majoritatea producţiilor moderne, uneori fiind exclus (ca la Cluj) monologul lui Turandot în care prinţesa îşi explică sentimentele.

Un spectacol de bună calitate

Izbitoare la producţia clujeană este scenografia lui Mihai Ciupe, cu cei trei dragoni din tavan care vor coborî ameninţători când Calaf răspunde celor trei ghicitori (şi îi ridică în momentul triumfului final) şi planul secundar cu portretul lui Turandot în primul act şi platoul tronului imperial în actul secund. Costumele nu sunt atât de colorate ca în alte producţii, dar există un simbolism interesant: Pu-Tin-Pao, călăul, este o femeie îmbrăcată în alb (culoarea doliului în China), personificare a morţii. Costumul lui Calaf croit pentru Teodor Ilincăi pune şarmul său masculin în valoare, iar eclerajul gândit pentru Turandot îi arată dualismul, lumina şi umbra, un motiv străvechi al filosofiei chineze.

Teodor Ilincăi a arătat tuturor ce înseamnă un cântăreţ de elită. Un debut de rol e problematic pentru oricine, dar el a biruit cu siguranţă dificultăţile partiturii, atacând cu grijă acutele pentru care rolul lui Calaf e celebru, arătând un legato de o frumuseţe rară, o frazare limpede şi un joc scenic impecabil. În duete a dominat-o pe partenera sa, Lilla Lee, o soprană cu un fizic ideal pentru Turandot (are origini coreene) şi care face rolul de mult timp în teatre mai puţin reputate, dar nu se ridică la nivelul elitei genului, registrul acut fiind uneori problematic. Compensează însă în registrul grav, aproape feroce, şi prin expresivitate. Irina Săndulescu-Bălan a avut un început ezitant în rolul sensibil al lui Liu, dar în actul final a fost foarte bună şi aria ei finală merita aplauze, însă publicul a aplaudat şi a bisat doar ”Nessun dorma”, cea mai celebră arie a operei.

Trioul miniştrilor Ping, Pang şi Pong, voce a raţiunii în această poveste atât de pasională, dăruit de Puccini cu ritmuri sincopate şi armonii provocatoare, este un liant al operei şi a avut interpreţi buni în Cristian Hodrea, Eusebiu Huţanu şi Sorin Lupu, într-o coregrafie complexă. Basul Simonfi Sandor a transmis tragismul scenei morţii lui Liu şi a avut o prestaţie solidă în primul act, iar Ruslan Bârlea s-a achitat bine de rolul solemn şi totuşi cumva umil al împăratului. Petru Burcă a fost un Mandarin stentorial, dar a inversat două cuvinte în intrarea iniţială. Adriana Ţidor şi Mihai Lupu au jucat expresiv, cu mijloace nonverbale, drama morţii prinţului persan.

Corul de copii Junior VIP a fost o surpriză plăcută în cântecul-leitmotiv dedicat prinţesei, iar corul Operei s-a impus în pasajele masive, de forţă, suferind însă acolo unde se cerea fineţe (melancolia morbidă din ”Perche tarda la luna” a fost ratată, pasajul sunând plat). Dirijorul David Crescenzi, bun profesionist, un obişnuit al operelor din România, a asigurat fluenţa şi impactul ritmic al unei partituri complicate. Va reveni la Cluj în 23 iunie pentru ”Don Giovanni” cu sătmăreanul George Godja în rolul titular.

A fost o seară de referinţă prin debutul lui Teodor Ilincăi şi un spectacol în ansamblu de bună calitate. Tenorul va relua rolul în luna iulie la Tokyo.