Asculta acest articol
Se împlinesc în aceste zile 50 de ani de la două evenimente care au schimbat profund etosul occidental: festivalul de la Woodstock pe de o parte, crimele ”familiei” Manson pe de altă parte. Aceste fapte au arătat faţa plăcută şi faţa odioasă a fenomenului hippy şi s-au petrecut în intervalul unei săptămâni: 8-15 august 1969. Faimoasa ”vară din 69” americană, teatrul unui război cultural care continuă până în zilele noastre.
În cel mai recent film al său, ”A fost odată… în Hollywood”, regizorul Quentin Tarantino recreează atmosfera acelor vremuri în termenii unui basm alegoric şi duce la desăvârşire marile sale teme: paştişarea elogioasă a unor genuri care l-au marcat în tinereţe şi modificarea istoriei în sensul atât de bine ştiut din basme – o realitate alternativă în care vedem ce ne-ar fi plăcut să se întâmple.
Tarantino şi-a creat un stil care i-a permis să se exprime asupra unor teme mari într-un mod ludic. Parodia lui, la început blândă, devine din ce în ce mai acidă şi duce lucrurile până dincolo de absurd, descoase realitatea şi în cele din urmă o transcende – fie că a fost vorba de clişeele filmelor cu gangsteri (primele sale filme: ”Reservoir Dogs”, ”Pulp Fiction” şi ”Jackie Brown”), cele ale filmelor kung-fu (seria ”Kill Bill”) sau cele ale westernurilor (”Django Unchained”, ”The Hateful Eight”) ori mult abuzatul gen al filmelor de război (”Inglourious Basterds”). Joaca lui deşănţată şi umorul negru ascund însă motivaţii cât se poate de profunde, iar noul film, lansat în România săptămâna trecută, întoarce reflectoarele chiar asupra industriei cinematografice şi culturii care o susţine.
Ciocnire la intersecţia unor epoci
Suntem aşadar în Hollywood, pe Cielo Drive, în 3 zile din 1969: două în februarie, una în 8 august, fatidica seară când actriţa Sharon Tate – gravidă în 8 luni – şi prietenii cu care era acasă au fost literalmente măcelăriţi de un grup de adepţi ai lui Charles Manson, într-un masacru care a zguduit America.
Valorile clasice americane păreau solide după război, iar idealul masculin continua să fie eroul justiţiar. Apariţia contraculturii hippy a fost o reacţie la ceea ce tânăra generaţie considera a fi ipocrizia culturii tradiţionale. Traiul în comun, separat de “plebe”, cultul iubirii libere, folosirea drogurilor şi respingerea vechiului tip de erou american au atras tot mai mulţi tineri, în forme dintre cele mai variate, de la festivaluri ca Summer of Love şi Woodstock la grupuri închise conduse de lideri carismatici, izolate de societate, radicalizate de antipatia majorităţii. ”Familia” lui Charles Manson a fost doar un exemplu extrem.
Quentin Tarantino avea 6 ani în 1969 şi începea să iubească tot mai mult filmele. A crescut într-o vreme când serialele poliţiste sau western făceau legea la TV, iar femeile din filme erau exemple de eleganţă. Dorul acestei copilării de vis transpare în detaliile prin care este recreată ambianţa vremii în ”A fost odată”, până în cele mai mici amânunte, inclusiv cu reclame radio din acei ani sau imagini originale din filmele epocii. Toată strălucirea acelor timpuri avea să fie pătată brutal cu sângele lui Sharon Tate, frumoasa din care Tarantino face în filmul său un fel de înger radios şi alintat, femeia ideală a nostalgiei sale.
Ciocnirea culturii oficiale cu contracultura extremistă regizorul o rezolvă modificând povestea. În loc să intre în casa lui Tate, criminalii adepţi ai lui Manson nimeresc în vecini, la casa eroilor filmului, unde sunt ucişi într-o scenă care amplifică binecunoscuta estetică a violenţei care a făcut faima lui Tarantino încă de la debut. Se vede aici şi revanşa unui om care n-ar fi dorit ca lumea copilăriei lui să dispară atât de dramatic, iar Sharon să fie bine, fericită şi prietenă, în final, cu frământatul ei vecin actor.
Un curs de măiestrie
Leonardo DiCaprio, Brad Pitt şi Al Pacino într-o singură scenă. Fantezie devenită realitate în primele minute din acest basm filmat. DiCaprio e Rick Dalton, actor aflat în criză de roluri. Pitt e Cliff Booth, cascador, dublura şi prietenul lui Rick. Pacino e un impresar care l-ar trimite pe Rick în Italia ca să joace în genul său predilect, western, deşi starul decăzut nu-i deloc încântat de stilul italian ”păstos”. Încearcă să joace într-un nou serial TV, dar îşi uită replicile şi îşi urlă sieşi frustrarea, în timp ce amicul său e agăţat de o hipioată şi ajunge în fieful lui Manson, la Spahn Ranch, unde are o primă confruntare. Revanşa va veni cinci luni mai târziu şi va fi sângeroasă.
Cum vedeţi, subiectul nu-i mare lucru. Geniul lui Tarantino stă în atenţia obsesivă la detalii, trimiterile care cer o cultură cinematografică solidă şi o înţelegere a perioadei (personajele fictive au modele reale), dar şi lucrul migălos cu actorii, care-i face să dea tot ce au mai bun. DiCaprio se autodepăşeşte şi autopersiflează cu fiecare scenă care trece. Pitt îşi arată muşchii, la propriu şi la figurat, părând adesea adevăratul protagonist. Margot Robbie e seducătoare şi, spuneam, angelică în rolul lui Tate, iar Dakota Fanning agresiv-senzuală jucând ”femela alfa” a junglei hippy, pe cât de tulburătoare în desfrâu încropit e mica Pussycat jucată de Margaret Qualley. Julia Butters (la 8 ani) îl eclipsează până şi pe Leonardo în scenele ei, iar Mike Moh îl readuce la viaţă pe Bruce Lee într-o secvenţă savuroasă, unde easternul întâlneşte westernul, ironizând şi pretenţiile filosofice ale maestrului artelor marţiale. Bruce Dern, veteran al filmelor Tarantino, străluceşte în scurtul rol al lui Spahn, imagine a ramolismentului vechii Americi. Şi am putea continua mult şi bine, pe pagini întregi de ziar, căci filmul e un banchet lung şi un curs de măiestrie în cinema. Tarantino a anunţat că va mai face un film şi se va retrage. Dar cât de bun va trebui să fie acel al zecelea opus?
Este totuşi un film pretenţios, care-şi pierde mult din farmec şi impact dacă nu-i înţelegi premisele şi contextul istoric. Este şi o meditaţie asupra războiului cultural care macină Occidentul de ceva timp. Bunele intenţii ale mişcării hippy s-au transformat într-o formă de terorism intelectual, o renegare silnică a tot ce avea bun vechiul sistem de valori, impunerea unui pseudo-umanism scrâşnit şi revanşard, ilustrat de replica uneia dintre drogatele atentatoare: ”Să-i ucidem pe cei ce ne-au arătat crime la TV”. După ce l-a folosit într-un film cu nazişti, personajul lui DiCaprio scoate aruncătorul de flăcări împotriva acestui nou tip de totalitarism care bântuie cultura zilelor noastre. O concluzie pe gustul şi în maniera lui Tarantino, pe care marele regizor ne-o serveşte la capătul unei călătorii scăldate într-un şarm de şcoală veche. E un film de savurat atent, pe îndelete.
Fii primul care comentează