Statul nu poate fi mai bun decât sunt partidele politice care îl conduc

Asculta acest articol

 Prezenţa ministrului de interne austriac la Bucureşti redeschide o rană ce încă nu se vindecase după Veto-ul Austriei prin care României i s-a refuzat aderarea la spaţiul Schengen.
Poate că după Rusia, ţara cea mai nepopulară pentru români este Austria. Chiar cetăţenii austrieci au fost revoltaţi. Decizia a fost a guvernului de la Viena.
La data votului întrunirii Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne, în decembrie 2022, partidul premierului Nehammer se afla în campanie electorală.
Vizita lui Gerhard Karner, ministrul de interne care a blocat aderarea României la spaţiul de liberă circulaţie, survine după o serie de şicanări făcute firmelor austriece care operează la noi, în special a OMV-ului, care face profituri de miliarde de euro după ce a preluat, în condiţii suspecte, pe un preţ de nimic, PETROM-ul.
Oricât de interesantă ar fi vizita ministrului austriac, omologul ministrul Lucian Bode, subiectele fierbinţi ale zilei rămân salariile, pensiile, discrepanţa dintre veniturile diferitelor categorii socio-profesionale. Un profesor cu o vechime de 20 de ani, are un salariu mai mic decât şoferii demnitarilor sau curierii angajaţi de parlamentari.
În mod simbolic, liderii coaliţiei de guvernare au stabilit că salariul maxim peste care nu poate trece nimeni este cel al preşedintelui ţării, 25.000 lei. Tot ce este peste acest barem, inclusiv la privaţi, se supraimpozitează. Sunt peste 30.000 de salariaţi la stat care au salarii apropiate de salariul preşedintelui sau mai mari. Numai că, spun liberalii, prin supraimpozitarea sumei care depăşeşte 25.000 se ajunge la impozitarea progresivă pe care o vrea PSD, dar nu o acceptă PNL. Situaţia salariilor şi pensiilor, speciale şi normale, este la fel de confuză ca relaţiile dintre Austria şi România. Austriecii, moştenitorii unui imperiu, având deci mentalităţi de cuceritori, vor să-şi conserve privilegiile conferite cu prea mare dărnicie de statul român firmelor străine, multinaţionalelor, în general.
Actuala putere, preşedinţie, guvern, parlament, nu are soluţii pentru a ieşi din capcana conceptului de “investitor strategic”, care, chipurile, creează locuri de muncă.
Statul român nu a fost în stare nici măcar să impună o justă, corectă, necesară şi constituţională egalitate între firmele autohtone şi cele străine.
Problema inegalităţii de şanse dintre fimele româneşti şi multinaţionale este identică dihotomiei dintre pensiile speciale şi pensiile normale.
Dacă nu pot fi rezolvate problemele interne, cum să ne aşteptăm să fie rezolvate cele externe? Cauzele consistă în slaba calitate a partidelor politice. Formaţiunile politice sunt confiscate de câte o “echipă c]ştigătoare” care îşi impune proprii adepţi pe funcţiile din partid, iar după ce ajunge la putere, îşi numeşte oameni în funcţiile publice.
După o vreme altă “echipă câştigătoare” se instalează la conducerea partidului care procedează la fel. Când se întâmplă să fie debarcat liderul partidului, cade întreaga lui structură de putere. Acelaşi proces revoluţionar se întâmplă în cazul tuturor organizaţiilor judeţene. Când se schimbă preşedintele se schimbă toată structura de putere.
Ţara, lăsată se se dezvolte natural, poate fi mai bună decât partidele sale, dar Statul nu poate fi mai bun decât sunt partidele politice care îl conduc. Premierul Nehammer a considerat că nu este în avantajul partidului său să voteze pentru aderarea României la Spaţiul Schengen şi nimeni şi nimic nu i-a putut schimba opţiunea.
România, ca urmare a parteneriatului dintre PNL şi PSD, are o situaţie specială. În sensul că nu este condusă de o singură hienă, ci de două hiene flămânde. După cât de ahtiate după funcţii sunt, nu ar fi o surpriză să scoată UDMR-ul de la guvernare. Mai departe, în ideea că vor merge împreună la alegerile din 2024, situaţia se poate schimba radical. Nu neapărat în bine.