Stagiunea Teatrului începe cu tragedia tiraniei legii: “Antigona”

Asculta acest articol

La mijlocul veacului al cincilea înainte de Hristos, în avangarda artei teatrale din Atena stătea Sofocle. Piesele sale au adus dezvoltări importante în istoria dramaturgiei şi rămân şi azi relevante prin problemele psihologice şi morale pe care le ridică. “Antigona”, cea mai faimoasă dintre ele, a deschis stagiunea 2014-2015 a Teatrului de Nord din Satu Mare.

Producţia Trupei Harag Gyorgy a avut premiera miercuri seară, în regia lui Balogh Attila, scenografia lui Golicza Elod şi muzica originală semnată de Moldovan Blanka. Textul lui Sofocle a fost adaptat de dramaturgul Benedek Zsolt, cu câteva altoiuri din Psalmi şi Eclesiastul biblic, texte care existau deja la data când marele atenian îşi scria tragediile.

Împlinirea blestemului lui Oedip

Două mari blesteme ce au decimat familii regale în vechimea mitică au preocupat în mare măsură dramaturgii atenieni ai vremii: blestemul casei Atrizilor, descris de Eschil în trilogia Orestiei, şi tragedia declanşată de Oedip, cel care ajunge să se căsătoreaască cu propria-i mamă, aprinzând astfel furia zeilor. Sofocle a scris trei piese pe tema poveştii lui Oedip şi a cetăţii Tebei: în ordinea desfăşurării evenimentelor, ele sunt “Oedip rege”, “Oedip la Colonna” şi, ca punct final, “Antigona”, deşi aceasta din urmă pare să fi fost scrisă prima.

La începutul “Antigonei” corul pomeneşte despre cum “mama şi bunica erau aceeaşi persoană“, referire la nefericita regină Iocasta. Antigona este fiica lui Oedip şi în relaţie incertă cu Iocasta. Ea îşi însoţeşte tatăl în exilul autoimpus, în timp ce, la Teba, fraţii ei, Eteocle şi Polinice, dezlănţuie un sângeros război civil (descris de Eschil în tragedia “Şapte împotriva Tebei”). După moartea lui Oedip, Antigona revine la Teba, unde ravagiile războiului au avut ca rezultat venirea la putere, ca tiran al cetăţii, a lui Creon, hotărât să impună ordinea în oraş. Şi aici începe istoria dramatizată de Sofocle în “Antigona”.

Creon decide ca unul din fraţii Antigonei să fie îngropat cu toate riturile cuvenite, în timp ce acela care apelase la trupe străine în timpul luptei pentru putere să fie lăsat neîngropat, în afara zidurilor, hrană pentru câini şi păsările necrofage. O decizie aspră, dar oarecum de înţeles pentru un conducător care vrea să dea un exemplu de mână forte. Însă Antigona, care deja îşi îngropase tatăl şi nu mai avea practic pe nimeni în familie, se refugiase în credinţa că voinţa zeilor e suverană. Aşa că, pe acest considerent, ignoră decretul regal şi îl îngroapă şi pe al doilea frate, cu tot ritualul prescris. Adusă în faţa regelui, are loc un dialog aprins între cei doi, o luptă între două principii: legea sacră, care cere ca morţii să fie onoraţi, şi legea politică, în condiţiile în care, în toată lumea antică, puterea regală era considerată de drept divin. Astfel, fiecare dintre cei doi e convins că zeii îi dau dreptate. Diferenţa e că Creon, ca lider absolut, are de partea sa braţul legii, şi nu ezită să o condamne pe Antigona la moarte pentru a nu-şi submina autoritatea.

Legal, regele are dreptate. Moral, şi sentimental, oamenii simpatizează în secret cu suferinţa Antigonei. Asta încearcă să-i explice lui Creon fiul său Hemon, direct interesat în problemă, îndrăgostit fiind de biata fată. Fără succes: tiranul se crede deja mandatarul zeilor pe pământ. Oricine i se opune e trădător, sau cumpărat de duşmani. Chiar şi profetul orb Tiresias, care îi aduce un avertisment aspru din partea zeilor. Care se va împlini întocmai> molimă devastatoare în oraş, sinuciderea Antigonei, sinuciderea lui Hemon (care însemna stingereea eventualei dinastii a lui Creon) şi plecarea Euridicei, soţia sa. Strivit de propria mândrie (“hybris”, temă omniprezentă în tragedia greacă), regele rămâne absolut singur. Blestemul asupra casei lui Oedip s-a împlinit. Voia zeilor sau consecinţa pulsiunilor omeneşti? Fiecare e liber să răspundă.

 Cei ce tulbură apa vieţii

Izbitoare, la acest spectacol, este scenografia. Întreaga poveste are loc într-un bazin, în care apa ajunge până la glezne, aşa că fiecare mişcare tulbură apa şi creează valuri, o metaforă superbă a efectelor pe care fiecare act uman le are asupra vieţii ca întreg. În plus, folosirea inspirată a luminilor creează efecte spectaculoase din reflexiile apei în cadrul închis creat pe scena Casei de Cultură. Stâlpii răsăriţi din apă ajută la încadrarea scenelor, iar prezenţa carcasei mortului Polinice, în jurul căruia se ţese tragedia, te înfioară. Singura “insulă“ e cea pe care la început stă Antigona, iar mai apoi cei doi bătrâni, “corifeii” cetăţii.

Regizorul foloseşte paşii în apă ca mijloc de caracterizare: Creon păşeşte apăsat, Antigona parcă pluteşte, “poliţaii” se bălăcesc, bătrânii dansează. Dacă priveşti valurile, vezi interacţiunea sufletelor ce se confruntă pe scenă.

Într-un gen cu personaje atât de bine conturate, arhetipale, cum este tragedia antică, membrii distribuţiei, cel puţin cei principali, sunt conduşi spre roluri de compoziţie substanţiale. Sandor Anna ne arată o Antigona trecută deja “dincolo”, dar mai degrabă nevrotică, împietrită, decât iluminată. Costumul ei e strâmt şi parcă o taie (costumiera este Hotykai Evelyn). E greu să simpatizezi sincer cu personajul, stârneşte mai curând milă decât admiraţie. La fel de împietrit în atitudini îl redă Kanyadi Szilard pe Creon, împrumutându-i un ton ditirambic şi o gestică preluate parcă din arsenalul retoric al lui Hitler (se ştie că acesta îşi pregătea îndelung apariţiile publice). Cuplul de “poliţişti locali” pare coborât din bufonii lui Shakespeare, dând regizorului ocazia să parodieze showbiz-ul actual, linguşeala puterii (exprimată mimic foarte expresiv de Frumen Gergo) şi chiar moda turnării de apă în cap.. Bogar Barbara (Euridice) compune o apariţie fantomatică, iar Rozsa Laszlo (Hemon) are un joc veridic, de adolescent strâns cu uşa, revoltat. Kovacs Nikolett e foarte discretă în rolul surorii Antigonei, Ismena.

Veteranul Csintos Jozsef oferă un recital actoricesc memorabil în toate apariţiile sale: dicţie şi voce fără reproş, gestică histrionică unde e cazul, statuar-hieratică în profeţia lui Tiresias (cel mai puternic moment al spectacolului). Dar coloana vertebrală a piesei o oferă cuplul bătrânilor corifei (Toth Pall Miklos şi o minunată Mehes Kati), care afirmă dragostea de viaţă şi speranţa de mai bine a omului simplu dintotdeauna. Viaţă să fie, moarte să fie, ce e val ca valul trece.