Asculta acest articol
În timpul ultimei sale boli, care i-a adus moartea în ziua de 27 februarie 1862, la vârsta de abia 24 de ani, Gabriel al Maicii îndurerate, cleric pasionist, l-a rugat pe directorul său spiritual, părintele Norbert, să îndepărteze de la el jurnalul său personal («carneţelul», cum îi spunea) pentru a nu cădea în ispita de a-l reciti şi eventual de a se lăsa cuprins de trufie pentru harurile deosebite pe care Madona i le dăduse.
Părintele Norbert nu numai că l-a îndepărtat de acolo, dar fără să se gândească mult l-a distrus, fără să fi citit măcar un rând: astfel, ne-a lipsit de o «istorie a unui suflet» interesantă şi utilă pentru edificarea noastră, aşa cum este autobiografia Sfintei Tereza a Pruncului Isus, dar şi pentru cunoaşterea bogăţiei sufleteşti a acestui sfânt, numit în anul 1955, de către Papa Ioan al XXIII-lea, patronul principal al regiunii Abruzzilor.
Sfântul Gabriel nu este născut la Abruzzo, ci la Assisi, în ziua de 1 martie 1838. În aceeaşi zi a fost botezat şi i s-a pus numele de Francisc. La Assisi a locuit puţin timp, deoarece tatăl său, Sante Possenti, guvernator în Statul Pontifical, a îndeplinit unele însărcinări în diferite localităţi, până când în 1841 s-a stabilit definitiv în oraşul Spoleto, în calitate de asesor. Francisc şi-a făcut pregătirea intelectuală la Fraţii Şcolilor Creştine şi apoi la iezuiţi, sub îndrumarea cărora a rămas până la vârsta de 18 ani, când a luat hotărârea de a intra în ordinul pasioniştilor*.
Primit în casa de noviciat la Morrovale, în ziua de 21 septembrie 1856, a îmbrăcat rasa călugărească şi şi-a luat numele de Gabriel al Maicii Îndurerate. După un an de zile, depune jurământul de viaţă călugărească şi apoi este trimis să îşi completeze studiile filozofice. La 10 iulie 1859, împreună cu câţiva confraţi, soseşte la Isola del Gran Sasso. A fost ultima etapă a trecerii lui pe acest pământ: după mai puţin de trei ani, la 27 februarie 1862, sufletul său curat părăseşte locuinţa lui trecătoare.
De la el ne-au rămas puţine însemnări scrise: un caiet cu note de şcoală, cu versuri latineşti şi poezii italieneşti, o mică culegere de gânduri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în legătură cu Maica Domnului şi vreo patruzeci de scrisori, din care se răspândeşte parfumul unei deosebite devoţiuni către Fecioara Îndurerată. «Paradisul meu, scrie el, sunt durerile scumpei mele Mame».
Nimic excepţional nu apărea în exterior din bogăţia interioară a sufletului său şi din totala dăruire de sine lui Dumnezeu şi Preacuratei, dăruire pe care o realiza în fidelitatea absolută faţă de Regula mănăstirească, într-un profund spirit de rugăciune şi de penitenţă. Sfinţenia vieţii lui a fost destăinuită abia în anul 1908 când a fost declarat Fericit, şi în 1920 când a fost declarat Sfânt. În 1926, Papa Pius al Xl-lea l-a numit copatron al Acţiunii Catolice.
Numele de Gabriel, atribuit şi Arhanghelului care a adus Buna Vestire, după unii comentatori este format din două cuvinte ebraice care împreună înseamnă «Dumnezeu este puternic».
* Ordin călugăresc care cultivă o deosebită cinstire a patimilor (passiones) Domnului nostru Isus Cristos.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează