Sătmăreanul Răzvan Roşu – un om de ştiinţă precoce

Asculta acest articol

Recent, am avut prilejul să răsfoiesc paginile unei cărţi intitulată “Multiculturalitate şi enclavizare culturală în Transilvania”, semnată de sătmăreanul Răzvan Roşu, antropolog, etnolog. A absolvit Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, apoi facultatea de istorie şi filosofie, secţia etnologie a Universităţii Babeş Bolyai Cluj-Napoca. Să mai adăugăm că autorul îşi desăvârşeşte perfecţionarea profesională printr-un masterat în Germania, în prezent fiind şi doctorand.

În pofida vârstei sale (26 de ani), se poate lăuda cu o lucrare elaborată după toate regulile riguroase ale ştiinţei şi care îi deschide numeroase căi de cercetare şi în alte zone ale provinciei studiate. Este vorba de un studiu interdisciplinar, situat la confluenţa dintre istorie şi etnologie.

Câteva dintre ţintele autorului

Ambiţia autorului, aşa cum rezultă din titlu, este de de a trata relaţiile interetnice în întreaga Transilvanie, de la nivelul general al provinciei, până la particularităţile unor comunităţi restrânse la nivel de cătun. Este un subiect sensibil, spinos, pe care mulţi istorici l-au ocolit ca pe un tabu. Cu atât mai merituoasă şi nu lipsită de o doză de risc pare iniţiativa întreprinsă de cercetător. Fapt semnificativ: cititorul nu va găsi la Răzvan Roşu nicio urmă de părtinire în descrierea şi analiza relaţiilor deseori pline cu asperităţi în relaţiile dintre diferitele etnii din zona explorată.
Ca dimensiune temporală, obiectul de studiu al autorului se întinde în principal pe durata secolelor XIX-XX, mai cu seamă secolul XX, cu puţine referinţe la perioadele anterioare (Evul Mediu).

Tehnici de cercetare

Remarcabile sunt tehnicile de cercetare pe teren, înregistrările diferitelor graiuri din zonă şi transcrierea lor în alfabetul fonetic internaţional, instrumentarul ştiinţific utilizat, o bibliografie impresionantă, formată din zeci şi zeci de lucrări.
Tema nu e tratată doar la nivel general, ca o vedere în avion, ci repezintă o simbioză fructuoasă între contextul regional şi relaţia acestuia cu comunităţile locale restrânse, uneori enclavizate şi adesea eterogene sub raport etnic şi religios.
Gradele diferite de relaţionare interetnică sunt vizualizate (ca într-o altfel de algebră) pe o axă de la minus = enclavizare culturală trecând prin zero = interculturalitate şi până la plus = multiculturalitate.
O mixtură etnico-lingvistică este surprinsă de autor într-o “schemă a maghiarizării şvabilor şi românilor indigeni” din Câmpia Careiului (pag. 66), expusă în mai multe combinaţii (din nou o paralelă cu analiza combinatorie) între etnii şi limbi. Concluzia sa este că “principalul factor ce a stat la pierderea identităţii în cazul românilor şi şvabilor a fost unul de natură psihologică.” Trucul prin care se realiza acest obiectiv era “inducerea faptului că limba şi apoi cultura moştenite de un individ în familie sunt inferioare”, în perioada analizată, limba română neavând prestigiul celei maghiare. (66)

Experienţe personale

Am adăuga la studiul autorului şi experienţa noastră personală în domeniul relaţiilor interetnice într-o perioadă de profunde mutaţii în compoziţia etnică a oraşului Satu Mare. Era începutul perioadei de industrializare şi urbanizare a României, promovată de regimul politic începând din anii 1960. Un rol însemnat l-a avut şi colectivizarea agriculturii, care a rupt tradiţionala legătură a ţăranului cu glia. Pe acest fond, copiii românilor au dat năvală la porţile şcolilor de meserii din Sătmar în speranţa că astfel vor scăpa de sărăcie. Fenomenul a avut o proporţie de masă, covârşind elementul local majoritar maghiar. (Apuse vremuri în care ţăranii ardeleni, în majoritate români, nu aveau dreptul nici să înnopteze în cetatea Sătmarului. Încă o dovadă că roata istoriei se întoarce din când în când).
În virtutea inerţiei, colegii unguri ne aminteau din când în când că “am lăsat opincile la barieră”, dar remarcile le percepeam mai mult comice decât jignitoare. În niciun caz, nu au reuşit să ne creeze un complex de inferioritate sau o jenă faţă de apartenenţa la naţia română. Tot în acest context, orăşenii se considerau net superiori celor “de la ţară”, evident cu subtextul: de la ţară = român. Bineînţeles că notele din catalog erau un factor care tempera această atitudine.
Pe de altă parte, se isca între noi o competiţie firească. În condiţiile în care româna era limba oficială de predare în şcoli, evident că vorbitorii de maghiară erau dezavantajaţi şi uneori ridiculizaţi de noi în urma unor greşeli de exprimare. Aşa se face că au pierdut total fostele argumente ale superiorităţii culturii lor (deşi, mai puţin vocal, se mai manifestau în conversaţiile celor vârstnici).
Istorioare oarecum similare găsim şi în ceea ce priveşte maghiarizarea comunităţii şvabilor sătmăreni. Tot pentru a li se crea un complex de inferioritate, ungurii au creat legenda potrivit căreia “şvabii sunt ţiganii nemţilor”, aspect pe care unii dintre ei credeau realmente că ar fi adevărat, dar le era jenă să recunoască deschis. O altă întâmplare rezultă dintr-o convorbire purtată (aproximativ în 2010) cu Mihaly Heinrich, fost primar în Foieni (lângă Carei). El ne-a spus că începând cu 1945, aşadar la sfârşitul războiului, majoritatea sătenilor vorbeau dialectul german al şvabilor. Atunci cum se face că într-un interval de timp atât de scurt niciun sătean nu mai vorbeşte şvăbeşte, ci numai ungureşte? Interlocutorul ne-a explicat că, pe fondul unui complex de vinovăţie al nemţilor, pricinuit de ororile şi rezultatul războiului, ungurii au creat o presiune asupra lor ridiculizându-i, când vorbeau în limba maternă, cu apelativul “hitlerişti”. Astfel de metode şi altele similare i-au determinat pe localnici să nu mai întrebuinţeze limba maternă nici măcar în conversaţiile din familie.

Câteva remarci critice asupra lucrării

În urma lecturii întregului volum, se constată uşor că titlul nu are decât parţial acoperire în realitate: “Transilvania”, la care face referire autorul, înseamnă în realitate câteva areale restrânse din nord-vestul Transilvaniei.
Credem că nu doar despicăm firul în patru când facem unele observaţii critice la adresa scriiturii lui Răzvan Roşu. Astfel, autorul reproduce lungi pasaje din discuţiile cu oameni din zonă în limba fiecărui interlocutor, fără să traducă textul, fapt ce îngreunează mult lectura.
Un şi mai mare minus al lucrării rezidă din neremarcarea schimbărilor radicale intervenite în urma proceselor de industrializare şi urbanizare din anii ’60 şi ’70, procese de natură să ducă la ruperea barierelor etnice. Poate că o periodizare pe decenii ar fi în măsură să exprime cu mult mai multă exactitate fenomenele analizate de autor decât nişte referinţe generale la secolul XX. Nu vedem care ar fi motivul opririi cercetărilor la mijlocul anilor ’60.
Pe de altă parte, preferinţa sa pentru culegerea informaţiilor de la persoane vârstnice, de regulă nostalgice după vremurile apuse, coroborată cu ignorarea ultimilor cca 60 de ani, îl expun pe autor riscului unei perceperi deformate a realităţilor din din prezent. Oare tinerii tot aşa văd lucrurile?

Răzvan Roşu – un om din galeria “eminescienilor”

Am considerat că volumul merită o tratare mai amplă nu doar pentru ceea ce autorul reprezintă în prezent, cât pentru faptul că este o mare promisiune de viitor. Scrierile lui Răzvan Roşu, atât volumul analizat în rândurile de mai sus, cât şi cercetările de teren întreprinse în România, Ungaria, Serbia, Grecia răspund nevoii de documentare a celor care doresc să cunoască istoria, obiceiurile, limba şi tradiţiile din zonele studiate. Cu atât mai mult, fiind absolvent al Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, “eminescienii” au toate motivele să îşi facă un titlu de mândrie din apartenenţa autorului la această prestigioasă instituţie.