Sărbătoarea Crăciunului, între religie şi tradiţie

 

Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu mare bucurie de către toată lumea creştină. În fiecare an, naşterea după trup a Pruncului Iisus din Sfânta Fecioară Maria într-o peşteră săracă, aduce un zâmbet de nădejde, o rază de speranţă şi de bucurie pe feţele tuturor.

Prin intermediul sfintelor slujbe din biserică, prin tradiţiile şi datinile care însoţesc acest praznic măreţ, ne facem şi noi părtaşi la bucuria pe care au simţit-o păstorii şi magii la vederea Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru îndumnezeirea întregului neam omenesc.

În acea peşteră de la periferia Betleemului stă Sfânta Familie, Iosif şi Maria, veniţi să participe la recensământul ordonat de împăratul roman Augustus. Urmând modelul lor, în aceste zile de aleasă sărbătoare, când Hristos vine în lume, toţi membrii unei adevărate familii se străduiesc să fie împreună, să se ierte, să se iubească, deoarece Crăciunul este, în special, praznicul familiei. Cuvântul Domnului Se face trup şi noi avem posibilitatea să-L vedem cu ochii sufletului în acea iesle, înconjurat de dobitoace, ocrotit de Preacurata Sa Maică şi slăvit de cetele îngerilor din cer. Peste tot răsună cuvintele: “Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace între oameni, bună înţelegere” (Luca IIş 14). Acesta este mesajul venirii Domnului< ca noi să trăim în iubire, unitate, înţelegere, iertare, într-ajutorare, ca  adevăraţi fraţi. Hristos vine în inima noastră şi în casa noastră doar dacă acolo există iubire şi curăţie. Ca atare, să fim pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru întâlnirea cu împăratul cerului şi al pământului.

Colindele – cântecele noastre de leagăn

Crăciunul este praznicul familiei, al bucuriei şi al păcii. An de an îl aşteptăm cu o emoţie sfântă, străduindu-ne să devenim mai buni, să ne împodobim sufletele cu cele mai alese virtuţi, eliberându-ne de patimi şi păcate, de ură, invidie şi egoism. Totodată, se cuvine să ne aducem aminte de tradiţionalele, frumoasele şi înălţătoarele noastre colinde, de “cântecele noastre de leagăn”, cum le numeşte P.S. Justinian Chira, care au însoţit existenţa zbuciumată a poporului nostru de-a lungul veacurilor şi care ne inundă întreaga fiinţă de bucurie şi de linişte. Ascultându-le şi cântându-le, ni se înfăţişează înaintea ochilor sufleteşti un  tablou înduioşător. O vedem pe Maica Domnului, împreună cu dreptul Iosif, mergând din casă în casă “pă strada din Viflaim” şi căutând un loc în care să se odihnească după lunga lor călătorie. Venindu-i “oara să nască”, Fecioara Maria “umbla-n jos şi umbla-n sus, / Ca să-L nască pe  Iisus. / Umbla-n sus şi umbla-n jos, / Ca să-L nască pe Hristos”. Nu găsesc decât o peşteră rece şi întunecoasă, “un staol mândru de oi”, care îi va servi Domnului Iisus drept casă. Fecioara naşte, dar nu are “scutece de-nfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat” pentru Fiul de împărat. Pruncul plânge, iar Maica Sa îl mângâie cu dragoste, prin cântece duioase de leagăn, făcându-L să Se simtă în siguranţă şi fericit: “Taci, fiule, nu zdera / că mama ţie ţi-a da / două mere, două pere, / să te joci în Rai cu ele”. în lipsa focului, îl încălzesc animalele cu suflarea lor. Pruncul stă “pe paie, între vite”, într-o covârşitoare smerenie. Cerurile se deschid şi “pe-o rază curată”, coboară îngerii “cu flori în mână”, împletind “mândră cunună” şi cântând cu veselie: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca IIş 14). Auzind păstorii această “veste minunată”, se îndreaptă spre peşteră şi-L preamăresc pe noul născut, pe “păstorul noroadelor şi stăpânul roadelor”. De la Răsărit, călăuziţi de stea, vin trei crai, dorind să se închine şi să-L cunoască pe “Fiul Domnului”, pe “Domnul cerului şi-mpăratul Raiului”. Găsindu-l, prin voia lui Dumnezeu, îi aştern la picioare daruri preţioase şi “sfinte”: aur, smirnă şi tămâie. Cerul se uneşte cu pământul, răsunând de bucurie, căci “îngeri şi oameni cântă împreună”. A sosit clipa cea mare, când proorociile s-au împlinit, când Mesia, Cel mult aşteptat, S-a născut pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului, a diavolului şi a morţii. Naşterea Sa minunată din Fecioara Maria stă la temelia întregii Sale activităţi mântuitoare. Să învăţăm să colindăm şi să îl lăudăm pe Domnul Hristos, împletind colindele cu viaţa noastră curată. Colindând, trăim şi noi acele clipe minunate, petrecute în urmă cu două mii de ani, simţim o mângâiere şi o împăcare lăuntrică, devenind mai iubitori, mai sensibili la suferinţele semenilor şi mai fericiţi.

Naşterea Domnului ne îndeamnă să fim buni unii cu alţii, ajutându-ne, iertându-ne, respectându-ne şi iubindu-ne în permanenţă

Se zice că Maica Sfântă, când L-a născut pe Domnul Hristos, nu avea destul lapte şi de aceea trimise ea la un vecin, care avea o mulţime de vaci mulgătoare, ca să-i dea puţin lapte, căci nu avea cu ce să-şi alăpteze fiul. Vecinul, însă, zgârcit din fire, n-a vrut să-i dea deloc, zicând că el nu dă lapte la vrăjitoare, ca să îi ducă norocul de la vaci. Maica Sfântă, văzând că nu îi dăduse nici o picătură de lapte şi că a făcut-o vrăjitoare, s-a supărat foarte tare, dar n-a zis nimic, ci a plecat la un alt vecin care avea numai o singură vacă, cerând să îi dea doar puţin lapte, fiindcă îi era oarecum ruşine să ceară de pomană de la un om sărac. Vecinul cel sărman îi dădu lapte şi încă mai mult decât îi trebuia Fecioarei, dar de luat bani, nici vorbă. Maica Sfântă văzând bunătatea lui cea mare se bucură şi-l “aldui”, zicându-i: “Când vei merge în grajdul tău, să te ajungă darul lui Dumnezeu ca să nu ai unde-ţi pune laptele, aşa de mult şi de bun să fie!” şi cum l-a blagoslovit Maica Domnului, aşa s-a şi întâmplat. Pe vecinul cel bogat, dar din cale afară de zgârcit, Maica Sfântă îl blestemă, zicând că în ziua următoare, pe când va merge să-şi mulgă vacile, nimic din “ocoalele” lui să nu găsească, fără numai pustietăţi. şi cum a zis, chiar aşa s-a şi petrecut (Tudor Pamfile, op. cit., p. 342).

Realizăm că aceste povestiri populare au şi un conţinut moralizator, în deplină concordanţă cu spiritul creştin, aşa cum se desprinde el din tradiţia bisericească.

La temelia relaţiilor dintre oameni trebuie să stea în permanenţă iubirea sinceră, deoarece nimeni nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dacă pe aproapele aflat în necaz nu-l respectă şi nu-l iubeşte, ci îl defăimează şi-l neglijează în totalitate. Faptele bune săvârşite faţă de semeni sunt răsplătite de Dumnezeuş dimpotrivă, păcatele, vorbele şi gândurile viclene sunt pedepsite de Dreptul Judecător, în virtutea faptului că Dumnezeu este în acelaşi timp iubitor, dar şi drept. ştiind aceste lucruri, să ne comportăm în aşa fel încât praznicul Crăciunului să ne găsească curaţi şi împăcaţi cu noi înşine, cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru a gusta din plin bucuria duhovnicească a venirii Domnului în lume, în familiile şi în sufletele noastre.

Preot dr. Cristian Boloş