Image 1
Image 2

Săptămâna disputelor pe starea de alertă

Sigla Informatia Zilei
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

15 iunie, fixată în mod arbitrar ca dată a următoarei trepte de relaxare, pune pe poziții diamentral opuse partidele politice în ceea ce privește luarea unor decizii pentru prevenirea răspândirii coronavirusului, și totodată a repornirii economiei. Din punct de vedere sanitar nu strică să se prelungească starea de alertă. Aici dreptatea este de partea guvernului. Din punct de vedere economic au dreptate partidele de opoziție care se declară împotriva prelungirii stării de alertă pentru că se blochează tot.

Ca întotdeauna, se va găsi o cale de mijloc care va mulțumi și, totodată, va nemulțumi pe jumătate populația și mediul de afaceri. Mai exact, orice decizie se va lua va crea nemulțumiri și în rândul susținătorilor guvernului PNL, și în rândul simpatizanților partidelor de opoziție.

Pe zi ce trece se întărește impresia că guvernul României ia măsuri diferite față de restul lumii. Parcă am fi în anii 1990 când Ion Iliescu își dorea “o democrație originală”. Rezultatul a fost pe măsură. România a rămas suspendată între Est și Vest, între un surogat de democrație și democrația autentică, de tip occidental.

Lucrurile nu stau foarte diferit față de acum 30 de ani.  Purtând alte nume, avem aceleași forțe politice, unele retrograde, altele insuficient de hotărâte să ia măsuri radicale, de reformare în domenii-cheie, de la justiție la educație, de la sănătate la cercetare și cultură, de la sistemul de salarizare la sistemul de pensii.

Dacă guvernele partidelor care s-au perindat pe la Palatul Victoria nu au fost capabile să aibă aceeași preocupare pentru construcția de autostrăzi, de exemplu, cum să le cerem să aibă aceeași poziție în ceea ce privește luarea unei decizii logice privind prelungirea unei amărâte stări de alertă?

Cu sau fără stare de alertă, lucrurile nu merg bine. Guvernul Orban se străduiește, dar nu se văd roadele. Opoziția critică în toți dracii, dar nu oferă o alternativă.

De ce nu apare o forță nouă, capabilă să prezinte un program în fața căruia toată lumea să spună “asta da, acesta este drumul pe care trebuie să meargă România”?  Să improvizăm un răspuns: pentru că în guvernul Orban sunt miniștri mediocri, pentru că PSD este condus de un Marcel Ciolacu, cu nimic mai capabil decât Viorica Dăncilă,  pentru că USR nu are un  lider vizionar, pentru că ALDE este o pseudo-formațiune politică, un ciot atârnat la butoniera PSD, pentru că UDMR țopăie când pe lângă un partid, când pe lângă altul, fără să aibă nicio inițiativă general valabilă, iar PMP este o așchie ruptă din ceva ce se pretindea a fi partid, dar care și-a pierdut și numele, și identitatea.

Să nu ne amăgim că progresul iese din dispute. Dezvoltarea, prosperitatea, progresul în general, este rezultatul unei viziuni, a unui program, a unei gândiri.

Analizând și propunerile făcute de opoziție, cine are timp de pierdut nu are decât să caute o logică în măsurile de relaxare propuse de guvern. Va fi dezamăgit și de unii, și de alții. Nu se leagă nimic.

Cât de greu este să fii curajos în politică?

Conducerile politice din majoritatea ţărilor lasă impresia că sunt toxice şi din ce în ce mai nepopulare. Inegalităţile sociale se adâncesc, bogaţii tind să devină şi mai bogaţi, săracii tot mai săraci.