Asculta acest articol
Rareori am văzut publicul din Sala Mare a Teatrului de Nord ovaționând în picioare un spectacol la doar câteva secunde după încheierea lui. Din păcate, fericita întâmplare de vinerea trecută nu a fost prilejuită de un spectacol al trupei locale, ci de unul invitat de la Baia Mare, în cadrul unei înnoite colaborări cu Teatrul Municipal din orașul vecin.
Producția regizată de Iulian Bulancea, care își asumă într-o manieră foarte personală și rolul principal, dă o viață nouă și sensuri foarte interesante unui text a cărui actualitate perenă l-a transformat într-un clasic al dramaturgiei secolului trecut: ”Rinocerii” de Eugen Ionescu. O viziune în care ”virusul” rinocerizării este transmis prin presă e cu atât mai importantă acum, în epoca în care ”fake news” a devenit un termen consacrat.
Omul în răspărul omenirii
Spectacolul ajuns la Satu Mare la un an după premiera băimăreană surprinde încă dinainte de a începe, prin decorul amenajat de Mihai Vălu: o imensă cortină țesută din prime pagini de ziar din toată lumea un spațiu de joc poluat de alte multe ziare mai mult sau mai puțin uzate. Apoi prin lungul preludiu coregrafic, gândit de George Pop, un fel de pantomimă-cabaret evocând o societate instalată ferm în comoditățile ei, în costume amintind de epoca lui Napoleon al III-lea, cu frac și joben, cu măști și mascarade sociale. Textul ionescian apare aproape pe neașteptate în acest univers dominat de ritmurile asigurate de Cirque Plume & Kevin MacLeud, odată cu intrarea în scenă a celui ce va face figură discordantă până la sfârșit: Berenger, eroul emblematic al lui Ionescu, omul aflat în răspărul omenirii veacului său.
Pentru a sublinia esențializarea acestuia, actorul-regizor îl închipuie ca pe o marionetă în mărime naturală, subțire, aproape scheletică, totuși umană până-n măduva oaselor, căreia Bulancea îi oferă voce cu patos și durere bine strunită și gesturi semnificative, personajul părând să se defolieze de amăgire după amăgire. În comparație cu el, toți ceilalți pălesc până la a deveni simple fantoșe – iar spectacolul chiar îi trimite în lumea umbrelor, pânza de ziare devenind ecran pentru un fascinant teatru de umbre jucat atât din fața cât și din spatele ei. Ai crede că totul se petrece în amintirea unui Berenger lichidat de încăpățânarea celor din jur (finalul este de un patetism impresionant). Iar iluzia manipulatoare se și sparge la un moment dat, sugerând realitatea din spatele imaginii mediatice. Trebuie să-i amintim pe luminiștii Marin Codrea și Felix Mare, căci rolul lor este crucial.
Într-un spectacol în care coeziunea trupei este esențială, cu pasaje de replici suprapuse care cer o coordonare precisă, ies totuși în evidență alte trei personaje principale în interpretările lui Dorin Griguță (Jean), Eduard Bindiu (Dudard), Denisa Blag (Daisy), caracterele lor fiind îngroșate sau subțiate de inteligente soluții vizuale. Evoluează în aceeași notă de bună calitate Andrei Han, Raul Hotcaș, Alex Macavei, Ruxandra Lăzărescu, Carmen Bulancea, Marin Ciucă și Alexandru Costache. Realizarea lor este remarcabilă într-o montare atât de complexă.
Moderni cu sens și fără sens
Văzând acest spectacol și reacția publicului sătmărean la adresa lui, cronicarul nu-și poate ascunde un zâmbet trist. Am avut în acești ”Rinoceri” un exemplu de mijloace moderne subordonate strâns unei idei limpezi, care trece scena și atinge puncte sensibile ale psihicului privitorului, copleșitor în multe momente. Și reconfortant, după ce am asistat la atâtea spectacole ale Trupei Mihai Raicu din ultima vreme în care aglomerația de mijloace ale teatrului de ultimă oră sufocă textul, într-o cavalcadă de efecte regizorale care devin obositoare și sunt aplaudate la final cel mult politicos. Producții realizate pentru pura ambiție a regizorilor de a demonstra – mai mult lor înșile – că sunt la zi cu clișeele vremii noastre.
Așa au fost în ultimul timp ”God is a DJ”, ”Cum vă place” și, nu demult, ”Legea celui mai puternic”, în care talentul actorilor e covârșit de febrilitatea modernismului regizoral. Spectacolul băimărean sperăm să fie un exemplu bun pentru public – și poate și pentru oamenii de teatru sătmăreni – despre ce se poate obține când ispita epatării cu orice preț este bine strunită.
Fii primul care comentează