Asculta acest articolControversat ca întotdeauna, anul școlar începe sub semnului provizoratului. Școli fără avize, clase fără manuale, lipsă de cadre didactice în mediul rural. Responsabilitatea este împărțită între primării și Ministerul Educației. De modul în care se prezintă clădirile în care funcționează școlile răspund autoritățile locale, iar despre calitatea învățământului, Ministerul.
O problemă eternă o constituie manualele. Odată cu apariția manualelor alternative a început o competiție nu doar între autori, ci și între edituri. Procesul educativ nu mai este unitar ca pe vremea fostului regim comunist. Se tinde spre un învățământ modern, în care elevul să fie învățat să învețe, cum spunea ministrul Liviu Pop.
De fapt, problemele educației sunt cunoscute doar în interior, ca și când ar fi o chestiune de nișă. O dezbatere cum este cea legată de justiție este de neconceput. Despre o reformă se vorbește de peste 20 de ani, dar la ce nivel a ajuns nu se știe. Fiecare ministru începe propria reformă, fără ca vreunul să-și ducă la capăt mandatul de patru ani.
Decât pe miniștri sau pe partide, periodizarea învățământului mai degrabă ar trebui făcută pe președinți. Ion Iliescu, după cum îi era obiceiul, nu se amesteca în probleme minore, preferând să tragă sfori ca politician. De profesie profesor, Emil Constantinescu a început o reformă sub ministrul Andrei Marga. Mai mult sau mai puțin contestată, reforma lui Marga a rămas singura viziune ceva mai coerentă. Unii spun că a distrus învățământul.
Traian Băsescu s-a făcut de baftă cu remarca “școala românească scoate tâmpiți”. A încercat să o dreagă spunând că a vrut să spună că, din păcate, școala românească scoate tâmpiți. Ca președinte a avut câteva intenții de refomare, numind miniștri tineri cu idei reformatoare, Mircea Miclea și Daniel Funeriu. Deseori Funeriu este considerat ca un inovator.
După 1989 în fruntea ministerului Educației s-au perindat vreo 12 miniștri. Nu toți au avut capete luminate. Dar nu de la deținătorii portofoliului de ministru se așteaptă marea reformă a educației. Dacă nu mă înșel, ca președinte Traian Băsescu a format o comisie specială sub conducerea fostului ministru Mircea Miclea. Rezultatele nu s-au făcut simțite în sens pozitiv. Brambureala, ca să folosim un termen legat de unul dintre miniștri, numită Bramburica, a continuat.
Actualul președinte este tot profesor. Dar unul care a părăsit demult școala pentru funcțiile administrative. Până acum Klaus Iohannis nu s-a remarcat prin preocupări speciale privind școala, procesul de învățământ, situația școlilor, a cadrelor didactice.
A realizat un Pact pentru Apărare reușind să impună repartizarea unui procent de 2% pentru Apărare, însă nu a făcut demersuri pentru un pact pentru educație. Poate mai spre sfârșitul mandatului, când campania electorală se va înfierbânta.
La nivel local pentru educație se poate face un singur lucru: reparația școlilor, eventual condiții mai bune pentru cadrele didactice. Depinde în foarte mare măsură de modul în care se raportează fiecare primar la școală.
La nivel local calitatea învățământului depinde și de calitatea inspectorului general, de profesionalismul și dăruirea directorilor de școli. Cum majoritatea sunt numiți pe criterii politice până la urmă se ajunge tot la partide. Responsabilitatea finală este a formațiunilor politice.
