Otilia Marchiş o înfruntă pe soţia lui Horthy în “Cartea suferinţelor”

Asculta acest articol

De curând a fost republicată la Carei, într-o ediţie îngrijită de Nicoleta Latiş, “Cartea suferinţelor”, scrisă în 1920 de Otilia Marchiş-Boloni, o mărturie fără menajamente, cu acuitate şi sensibilitate feminină, a modului în care noua dictatură de dreapta din Ungaria îşi trata rivalii, reali sau imaginari, în zilele Terorii Albe.

 Arestată la Budapesta după un denunţ anonim, Otilia a petrecut şase săptămâni în cele mai inumane condiţii de detenţie, iar relatarea ei aminteşte de Soljeniţîn sau Steinhardt, fiindu-le o demnă precursoare.

 Spre finalul cărţii, cea care a fost prietena lui Brâncuşi, Rodin şi Anatole France se dezlănţuie într-un capitol adresat personal soţiei dictatorului Horthy Miklos, intitulat “Doamnă Horthy, umileşte-te”. Reproducem aceste pagini îndurerate şi furibunde, cu mare valoare documentară şi literară.

Cronica suferinţei din detenţie

    Zilele se târăsc cu o încetineală dezolantă care-mi toceşte orice urmă de speranţă. Iar nopţile fârâ somn sunt şi mai grozave, martore ale durerii atâtor fiinţe chinuite, sortite morţii sau chiar în pragul ei.

    Aproape nu mai simt dorinţa libertăţii, atât sunt de istovită de suferinţele celorlalţi. Aceste suferinţe m-au marcat şi greutatea lor mă târăşte spre anihilare. În urechile mele cântă întruna moartea, de melopeea ei înspăimântătoare nu aud glasul dorinţei de viaţă şi al speranţelor mele.

    Nu mă interesează gazetele care-mi vin pe ascuns. Boicotul continuă. Situaţia groaznică din Ungaria nu se îndreaptă, nimeni nu ştie mai bine decât noi, aici, în iadul acesta zăbrelit. În timpul nopţii sosesc mereu, în taină, un şir neîntrerupt de epave omeneşti, strivite sub loviturile asasinilor, prin supliciile cele mai rafinate ale inchiziţiei. Aceste umbre omeneşti, care au fost odată fiinţe vii, sănătoase, poate fericite, de unde vin? Din ce parte a Terorii albe? Poate din Cetate, din lagărele lui Pronay? Cine ar şti să ne spună? Majoritatea, când ajung aici, nu mai au putere să vorbească. Cum ar putea să povestească, nenorociţii, ce li s-a făcut? Sunt pe moarte şi, dacă nu-şi dau sufletul aici, se aşteaptă să fie târâţi aiurea, pentru a fi exterminaţi.

    Soarta oamenilor este misterioasă şi nesigură în Ungaria de azi, sub dominaţia cravaşelor… Niciodată nu vezi intrând aici o făptură teafără şi niciodată nu iese de aici o fiinţă vindecată. Când, prin miracolul unei foarte influente protecţii, un prizonier ajunge cu timpul să fie pus în libertate, nu  e decât o ruină putredă de buboaie, râie, abcese şi de alte boli, care otrăvesc pe semenii săi fiziceşte şi sufleteşte. Eu însămi sunt o dovadă. De săptămâni de zile zac pe un mindir infect. Murdăria mă copleşeşte din ce în ce mai mult. De unde să am curajul să mă spăl în focarul acesta de molime? Sunt îmbrăcată în zdrenţe, în care mişună păduchii. Eczema, un abces la subsuoară şi o altă infecţie de râie îmi provoacă o temperatură ce-mi arde mădularele. Nesuferita pomadă neagră, cu care mă frecţionez împotriva mâncărimii, mă îngreţoşează teribil.

    Dorm fără cearceaf, pe o cuvertură roşie, a cărei culoare iese, nu numai pe cămaşa mea udă de sânge, dar şi pe trupul meu plin de erupţii, otrăvindu-l cu veninul ei. Ce altă boală de piele mă ameninţă? Spre ce nou izvor de suferinţe mă mână?… Una din cauzele principale ale ruinării sănătăţii mele este groaza amestecatâ cu un nemărginit dezgust ce-l resimt când mă duc la toaletă, locul de contagiune al relelor celor mai de temut. De câte ori sunt nevoită să înfrunt acest loc de groază, îmi vine să leşin de scârbă şi de spaimă.

    Aceste mizerii îndurate între cele patru ziduri ale celulei împuţite, torturile mele şi ale altora îmi zdruncină nervii. Sunt apucată de dese crize de plâns. Insomnia, ce nu mai încetează, îmi exacerbează durerile. O nouă spaimă îmi provoacă apariţia pe faţă a unor umflături mici, ciudate, tari şi roşii. Persistă câteva ore, făcându-mă să tremur de groază, apoi dispar, pe urmă apar iar… Să fie acestea cauzate de nervi?… sau de contaminarea cea îngrozitoare?… Nu ştiu nimic… Şi trebuie să suport această nesiguranţâ care mă terorizeazâ, ca şi prelungirea arestării mele nedrepte.

    De unde am această putere supranaturală ca să pot suporta toate acestea?… Cine sunt eu, că pot răbda atâtea suferinţe nemeritate?… Cum se poate că, sub efectul ucigător al acestora, mai pot să gândesc şi să observ oameni şi lucruri?… Ce forţă atavică mă ţine la suprafaţa acestor grozăvii?… Trebuie să cred că rămânerea mea în viaţă este victoria asupra Morţii. Până acum n-a reuşit să mă învingă, oricât de aproape a trecut pe lângă mine.

“De ce doamna Horthy nu se află în locul meu?”

    Mă întreb: de ce-am ajuns să putrezesc în temniţa asta? Şi de ce doamna Horthy nu se află în locul meu? Cel puţin pentru o singură noapte, ca să simtă ghearele soldaţilor lui Pronay. După lege şi dreptate, invocând temeiurile şi meritele, ea ar trebui să fie aici în locul meu. N-o cunosc. Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre dânsa, înainte ca bărbatul ei să se fi ridicat până la Fortăreaţa din Buda, câlcând peste cadavrele victimelor sale. Niciodată nu ajunse până la urechile mele vreo vorbă despre virtuţile, talentele, binefacerile ei, despre mărinimia ei. Niciodată n-am auzit să fie lăudată pentru calităţile ei superioare, care s-o deosebească, şi s-o ridice deasupra soţiilor de ofiţeri şi de înalţi funcţionari. Pe acestea le observasem de-aproape, când eram nevoită să trăiesc printre ele şi când, cu mărunta lor vanitate, îşi disputau prietenia mea. Doamna amiral Horthy face parte din această şleahtă de femei şi trebuie să fie cu totul identică cu damele din compania ei. Dacă ar fi fost altfel, am fi aflat-o. Dar niciun ecou n-a repetat ştirea despre faptele ei nobile, nu ne-a adus dovada culturii sale şi a spiritului ei ales. Similis simili gaudet: proverbul acesta latin indică asemănarea cu soţul ei. Într-adevăr, spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti: femeie fără merit, cu bărbat fără valoare. Din anumite puncte de vedere> trebuie s-o scutesc de o asemănare totală cu bărbatul ei. De pildă, eu cred că nu poate fi un tot atât de perfect asasin ca dânsul. Eu o socotesc numai proastă şi vanitoasă. Dacă ar fi altfel, n-ar locui astăzi în Cetatea din Buda. Dacă ar avea un pic de bunătate şi de dragoste pentru aproapele ei, ar fi încercat să potolească efectele crimelor soţului ei. Dacă ar fi femeie, femeie cu adevărat curajoasă, de mult ar fi şters lacrimile de sânge ale atâtor martiri. Dimpotrivă, ea pricinuieşte noi dureri cu orgoliul ei stupid. Se lasă sărbătorită, face paradă în marşurile ei triumfale, în timp ce mii şi mii de fiinţe omeneşti suferă, se sfârşesc şi pier, în chinurile inimaginabile ale închisorilor, ale temniţelor şi carcerelor, în mizeria cumplită a lagărelor.

“Femeie eşti tu? Şi ce fel de soi?”

    Pentru toate acestea, vezi, doamnă amiral Horthy, nu eşti vrednică să-mi deschei şireturile pantofilor, să-i ştergi de murdăria îmbibată din latrinele prizonierilor bărbatului tău. Eşti stupidă sau mai curând nu eşti nimic. Nu exişti. Te-ai născut femeie, eşti mamă şi capul tău de păun, care se clatină gol în vârful trupului tău fără inimă şi fără suflet, tolerează, cu o slăbiciune ignorantă, ca femei şi mame să fie azvârlite în temniţe mizerabile, să fie torturate şi umilite, ca ofiţerii albi ai soţului tău, aceşti domni ofiţeri albi, eroii armatei naţionale, cavaleri neabătuţi şi neînfricaţi, să bage şi să învârtească mânerul cravaşelor lor în uterul femeilor, până se stropesc cu sângele ce ţâşneşte din ele. (Autentic ca toate celelalte.)

    Tu le ştii toate astea, femeie! Femeie eşti tu? Şi ce fel de soi? Şi nu găseşti un cuvânt de spus? Nu scapi o lacrimă pentru atâtea mizerii? Şi tu eşti ocrotitoarea acestei biete ţări, sortite pieirii? Ascultă-mă. Şi să ştii că-ţi fac o deosebită favoare, vorbindu-ţi. Îţi voi povesti istoria unei biete fiinţe bolnave, soţie şi mamă, sălbatec martirizată.

Povestea Mariei şi a copilului ei mort

    O chema Maria pe mama aceasta cu inima străpunsă de şapte pumnale. Era nevasta unui muncitor, nu a dulgherului din Biblie, ci doar a unui meşter fântânar, mamă a trei copii şi însărcinată cu al patrulea. Era gravidă de patru luni şi jumătate şi simţise mişcând într-ânsa viaţa aceea nouă, tocmai în ziua când soldaţii lui Pronay, veşnic la pândă, năvăliseră în umila ei locuinţă. Veneau, cu arme şi ciomege, să-i caute bărbatul. Acesta, după ce fusese soldat, după ce se luptase pe front, fiind de două ori rănit, fusese încorporat în armata roşie, din care cauză dispăruse de acasă şi fugise nu se ştie unde. Ciomăgarii însă afirmau că Maria trebuie să cunoască ascunzătoarea omului urmărit, deoarece venea uneori noaptea la dânsa. Porunciră tinerei femei să le-o destăinuiască. Maria se sperie foarte tare şi încredinţă pe soldaţi că habar n-avea unde se refugiase bărbatul ei bolnav, cu un glonte în trup. Recunoscu că venise într-o noapte, mânat de dorul copiilor şi jinduind după o farfurie de mâncare caldă. Îi era groază de închisoare şi de cruzimile ei şi nu se simţea în stare să le suporte, după suferinţele îndurate pe front.

    Soldaţii lui Pronay n-o crezuseră şi se serviră de pumni şi de palme, ca s-o determine să mărturisească. Copiii plângeau în hohote, iar Maria se tânguia şi se ruga. Asta înfurie într-atâta pe soldaţi încât o ameninţară c-o vor închide în locul bărbatului ei. Înnebunită, biata femeie striga că nu-şi putea părăsi cei trei copilaşi, că era însărcinată şi că nu va merge nicidecum. Atunci soldaţii albi ai domnului amiral Horthy o trântiră jos şi o călcară cu cizmele lor ţintuite, până îşi pierdu cunoştinţa. Pe urmă o luară.

    Maria îşi reveni în simţiri într-o carceră întunecoasă şi împuţită, trântită pe un mindir de paie, mişunând de păduchi şi de viermi hidoşi. Mai bine de opt zile crezu că va muri, cu trupul însângerat de lovituri şi de răni, aproape nebună de îngrijorare. Ce se vor face bărbatul şi copiii ei? Biata femeie era năucă de mirare că mai trăia, în urma acestor grozăvii nespuse. Niciodată nu-şi închipuise că puteau exista asemenea orori…

    Află, doamnă Horthy cu capul tău de păun, cum suferă femeile, şi încă multe, la fel ca Maria, în timp ce tu te împopoţonezi cu zdrenţe pestriţe, sărbătorindu-te la ceremoniiş în timp ce îndrăzneşti să-ţi ţii capul sus nătâng, călăii voştri, prusaci ai Terorii albe, sfârtecă sufletele şi trupurile femeilor, ale mamelor. Nu înţeleg, nu ştiu cum poţi avea o clipă de bucurie, de linişte, în Cetate, când sub voi, în străfundurile Dunării, plutesc victimele regimului vostru, cadavrele mutilate, trupuri de oameni omorâţi fără milă, asasinaţi… Dar ascultă-mi povestea mai departe: în momentul când Maria deveni tovarăşă de celulă cu noi, purta într-însa copilul mort de câteva zile. Această descompunere exala un miros atât de infect, încât noi, toate care locuiam în celula strâmtă cu ea, credeam că ne pierdem minţile, respirând această otravă. Sânii nenorocitei nu erau altceva decât o rană plină de puroi. Obrazul ei de mamă martiră era însemnat cu pete teribile, cauzate de cadavrul putrezit întrânsa.

    Într-o zi, în timpul vizitei medicului, revenindu-şi puţin din toropeala în care zăcea din cauza durerilor ei fizice şi morale, femeia îşi adună toate puterile şi, agăţându-se de braţul bărbatului, horcăi:

    – Scapă-mă de mititelul mort în mine!… Fie-ţi milă de suferinţele mele! Ai şi dumneata o mamă, o soţie, o soră, poate… În numele femeii care te-a adus pe lume, nu lăsa să putrezească în mine carnea din carnea mea… O! Nu mă lăsa să ajung cimitirul propriului meu copil.

    Imposibil, “omul de ştiinţă” respinse brutal pe biata mamă, care îl implora.

    Până în ziua aceea eram convinsă că cuvintele “om de ştiinţă, medic” înseamnă omenie. Mi-a fost dat să văd ce monştri a făcut Teroarea albă din oamenii aceştia de bine. Nu făcură nimic pentru ea. Nu scoaseră din trupul ei fătul mort. Nu uşurară grozavele ei dureri de femeie.

    În sfârşit, într-o zi, până şi gardienii înarmaţi, postaţi în coridor, nu mai putură îndura putoarea asfixiantă şi o duseră de acolo, nu se ştie unde. Puterile ei erau sleite… iar noi n-o mai revăzurăm.

    Iată, doamnă Horthy, ce aveam să-ţi spun: apleacă-ţi în ţărână capul de păun, pune-ţi cenuşă pe frunte, în faţa martiriului Mariei. Umileşte-te, ca să nu fii prea umilită şi îngenuncheată, la rândul tău, de suferinţele altora, pe care le-ai îngăduit.