Asculta acest articol
Născută la Homorod, în județul Satu Mare, în familia unui protopop greco-catolic, Otilia Marchiș avea să devină una din marile femei ale boemei pariziene la începutul secolului XX, jucând un rol important în viața și cariera unor mari figuri ale culturii europene: sculptorii Constantin Brâncuși și Auguste Rodin, scriitorii Anatole France și Ady Endre.
Otilia este prima femeie din România care efectuează, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o temerară călătorie în jurul lumii. Impresiile ei vor fi consemnate într-un interesant jurnal și în numeroasele note de călătorie, publicate în reviste din țară și din străinătate.
Tatăl Otiliei publica în revista care l-a debutat pe Eminescu
Fiică a protopopului greco-catolic George Marchișiu, educată într-un mediu familial impregnat de spiritul pașoptist-militant al tatălui, scriitoarea, încurajată de ideile emancipatoare ale tatălui şi măritată la 17 ani cu Cornel Cosmuță (viitorul director al Poștei din Sarajevo), dintr-un sentiment de compasiune, Otilia Marchiș retrăieşte până într-un punct destinul unor românce cu simțul aventurii și al extravaganței. George Marchișiu merită un loc al său în istoria literaturii române nu numai prin poeziile sale, publicate în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan în anul 1866 – anul debutului lui Mihai Eminescu în aceeași revistă, cu poezia “De-aș avea..”, dar și prin textele sale cu caracter militantist, pentru emanciparea femeilor, de la sfârșitul secolului al 19-lea.
Chiar dacă a trăit până la sfârșitul vieții departe de locurile natale, Otilia nu și-a renegat niciodată originile românești. Argumentul acestei afirmații ni-l oferă chiar un pasaj autobiografic, publicat de Robotos Imre în volumul “Itoka-Ady Párizsban” (Itóka-Ady la Paris). Cităm în acest sens: ”Eu, doamna Bölöni, născută Otilia Marchișiu, am văzut lumina zilei în 8 octombrie 1873, la Homorod, județul Satu-Mare. Sunt de origine română. Tatăl meu a fost protopop greco-catolic, iar mama, Iulia Vultur, se trăgea dintr-o familie bogată, cu neamuri alese în România.”
Fiul Otiliei, model pentru Brâncuși
Din prima căsătorie Otilia a avut un copil, Cornel Cosmuță, viitorul model pentru renumitul “Prometeu” al lui Constantin Brâncuși, viitor medic rezident la o clinică din Budapesta, unde va fi tratat poetul Ady Endre. În anii ’70 doctorul Cornel Cosmuţă trăia la Craiova, acolo unde îl vizitează şi îi ia un interviu Robotos Imre, în 1977.
După o scurtă rezidență artistică la München, în atelierul pictorului Lehnbach, Otilia Kozmutza se stabilește la Paris, unde va trăi mare parte a vieții sale. Jurnalul ei parizian, cronicile ei artistice, corespondența impresionantă cu elita culturii franceze (Rodin, Brâncuși, Anatole France, Emile Zola și fiica acestuia, soția lui Gauguin etc.) recompun o imagine profundă și autentică a unui savoir vivre parizian.
Secretară literară (și, probabil, iubita) lui Anatole France, prietenă bună a familiei lui Auguste Rodin, Otilia este cea care îl descoperă pe tânărul Brâncuși la Paris și îl introduce în cercurile exclusiviste ale artei europene.
Itoka pornește în jurul lumii
Cunoscută celor care i-au citit confesiunile mai degrabă ca Itóka (un nume de alint ironic-afectuos, cu care o botezase poetul Ady Endre, în momentele fericite ale existenței lor comune la Paris, în anul 1904), sau “Baba-Dracului“ (apelativul moștenit de la Brâncuşi, despre care ştim din bogatul epistolar al celor doi că era fascinat de Otilia), a rămas într-un trist anonimat în cultura țării ei natale, în România, nedescoperită nici în cea a patriei adoptive, Ungaria, de cercetarea contemporană. După o scurtă rezidență la Műnchen, unde studiază pictura cu Franz Lenbach, memorialista se va angaja într-o temerară călătorie în jurul lumii. Românca se îmbarcă la 7 martie 1901 la Trieste și ajunge în Port-Said, Bombay, Colombo, Calcutta, Singapore, Hong-Kong, Shanghai, Yokohama, Tokio.
Spiritul ei liber își caută altă patrie, pe care o va găsi la Paris, unde se va stabili în 1904. Aici îl cunoaște pe jurnalistul și prozatorul Bölöni György (1882-1959), devenit ulterior cel mai autorizat biograf al poetului Ady Endre, căruia îi va dedica volumul monografic Az igazi Ady (“Adevăratul Ady”), publicat în 1934. Destinul celor doi va deveni unul comun, iubirea pentru jurnalistul mai tânăr decât ea fiind o altă formă a libertății individuale.
Creația Otiliei Cosmuţă, rodită în fertilul sol parizian, este risipită în manifestări variate ale pactului autobiografic, scrisori (conservate cu rigurozitate de cei doi soți, azi documente de nesperată valoare pentru recompunerea unui modus vivendi unic frumoasei epoci pariziene), cantități generoase de jurnal intim, note de călătorie, jurnale de creație, decupaje din propriile publicații în publicațiile vremii, caiete de lucru.
Prietenia cu Rodin
Fără a intra în detalii, putem afirma, pe baza mărturiilor lecturate, că destinul artistic al lui Brâncuşi se datorează străduinţei Otiliei Kozmutza şi nu în ultimul rând soţului acesteia, Bölöni.
Respirând aerul marilor artişti francezi ai vremii, și dobândind privilegiatul statut de confident al unora dintre aceștia, ea își transformă un apartament cochet şi intim din Place Dauphin într-un tărâm al creaţiei, un sanctuar al bunului gust, spaţiu al întâlnirii artelor şi artiştilor. Susţinută de Bölöni György, aceasta îşi câştigă existenţa din scris, transformând plăcerea în sursă de venit.
Relaţia cu marele sculptor Auguste Rodin constituie un capitol aparte în biografia Otiliei Marchiş- Bölöni şi a soţului acesteia. Familia Bölöni va fi un oaspete drag în atelierul şi locuinţa sculptorului din Meudon. Otilia îi dedică o serie de reportaje, care vor face senzaţie în presa vremii, Rodin fiind în momentul acela deja un artist consacrat, de talie mondială. Este memorabil faptul că Otilia Cosmuță scrie primul articol în limba română de critică de artă dedicat sculptorului francez.
Lansarea lui Brâncuși
Remarcabilă este funcţia tinerei jurnaliste şi memorialiste de mijlocitoare a culturii europene. Pagini competente descriu expoziţiile pariziene din 1907 şi 1908, picturile lui Gauguin, Manet, Van Gogh sau Cezanne, Matisse, Bonnard, Braque, Marquet şi efectul lor asupra gustului pretenţios francez, dar aduc în atenţia cititorilor şi numele unui artist român sărac, plecat în lume să-şi încerce norocul şi care va devein cel mai mare sculptor al secolului: Constantin Brâncuşi.
Epistolarul impresionant al celor doi buni prieteni, Otilia Cosmuță și Brâncuși, se află risipit în muzeele din Budapesta, la Centrul Pompidou și Muzeul Rodin din Paris. De asemenea, jurnalul autoarei consemnează momente inedite din biografia brâncușiană, traseul sinuos al creatorului, primii ani la Paris, efortul de a se impune în lumea destul de rigidă a artei, în pofida nonconformismului aparent al boemei franceze. Otilia este cea care îi face cunoştinţă tânărului sculptor cu domnişoara Margareta Pogany, devenită ulterior modelul celor mai cunoscute şi admirate portrete în marmură brâncuşiene. Pagini inedite de jurnal imortalizează momentul nefericitei întâlniri dintre cei doi titani ai sculpturii moderne, Rodin și Brâncuși. Cercetările privind corespondența autoarei au dezvăluit existența unui număr important de scrisori în Arhiva Barbu Brezianu, lăsată moștenire Institutului de Artă al Academiei Române. Aceeași arhivă păstrează și scrisorile lui Brâncuși către fiul Otiliei.
Secretara lui Anatole France
Studiul impresionantei biografii a Otiliei Marchiş trebuie abordat prin “momentele” tinerei scriitoare, în compania unor celebrităţi din domeniul literaturii sau artei mondiale. Staţii ale biografiei sale sunt prietenia cu poetul Ady Endre, despre care în 1922 va publica o suită de articole în “Bėcsi Magyar Ujság,” intitulate “Ady Párizsban” (Ady la Paris).Apoi, un alt moment de graţie este acela al întâlnirii cu prozatorul, poetul şi criticul literar francez, Anatole France, laureat al Premiului Nobel în 1921. Pretextul întâlnirii celor doi este un interviu, însă scriitorul este sedus de farmecul Otiliei, de inteligenţa sa sclipitoare şi între cei doi se va lega o prietenie durabilă, sincopată doar de orgoliul prozatorului, în momentul în care Otilia Marchiş refuză să mai fie secretara sa. Cei doi fac plimbări dese pe malurile Senei sau în Grădina Luxembourg, prin Cartierul Latin sau prin magnificele străduţe înguste din Montmartre. Punctul culminant al acestei relaţii îl constituie o călătorie comună în Italia, ce va deveni pretextul unui admirabil memorial de călătorie, publicat în 1924, la Budapesta, sub titlul “Plimbările lui Anatole France”, iar în 1929, în limba franceză: “Promenades d’Anatole France.”
“Cartea suferințelor”, mărturii despre tortura horthystă
Sfârşitul Primului Război Mondial îi surprinde pe soţii Bölöni în Ungaria, ţară măcinată de revoluţii proletare, urmate de instaurarea Republicii Sovietelor Ungare, învinsă la rândul ei de puterile Antantei în 1919, urmată de instaurarea regimului fascist al lui Miklos Horthy. Arestată, asemenea multor intelectuali pacifişti, în urma unui denunţ anonim, autoarea va fi închisă timp de şase săptămâni şi eliberată din lipsă de probe.
Experienţa terifiantă a beciurilor, a carcerelor, a torturilor trupeşti şi sufleteşti, va fi turnată într-un roman cutremurător, “Cartea suferinţelor”, scrisă în 1920 şi publicată un an mai târziu. Apărută în limba franceză sub titlul “Sur la chemin des douleurs”, în 1924, cartea este prefaţată de Henri Barbusse. Succesul ei se datorează sincerităţii dezarmante a naratoarei, directeţii stilului, notării nemijlocite a sentimentului, într-un proces de aspră judecată a omenirii barbarizate de război. În țara ei natală, în România, cartea a rămas relativ anonimă, deși a fost reeditată în 2010 de Editura Dacia XXI.
Scrierile Otiliei Marchișiu au un implicit caracter politic, în măsura în care consemnează evenimente politice, sunt martor tăcut și consecvent al celor Două Războaie Mondiale, al unei revoluții din Ungaria și apoi al instaurării comunismului. Din perspectivă istorică, jurnalul este unul al decepţiei artistului în fața ipocriziei și a dualității intelectualilor în situații-limită, şi al angajării proprii, prin consecință, de partea ideologiei comuniste și a denunțării escaladării fascismului, a extremismului de orice fel. Literatura Otiliei Marchișiu-Bölöni scrisă, în cea mai mare parte a ei, departe de patria autoarei permite, de asemenea încadrarea acesteia într-o paradigmă a exilului. Prevalează procesul nașterii unei identități culturale a scriitorului într-un exil asumat, motivat de dorința de emancipare a femeii la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În 1945 familia Bölöni se întoarce la Budapesta. Bölöni este numit ambasador al Ungariei în Olanda. Din august 1948 şi până în septembrie 1950, Otilia trăieşte la Haga și scrie în jurnal până în ultima clipă. O hemoragie cerebrală pune capăt vieţii sale, la 26 august 1951, într-o stațiune de lângă lacul Balaton.
Fii primul care comentează