Asculta acest articolExistă o modă, care se transformă într-o veritabilă tradiție, ca unuia care a fost președinte, ministru sau senator să i se spună “domnu’ președinte, domnu’ ministru, domnu’ senator” și după ce nu mai ocupă funcția respectivă. Trebuie să precizăm că în primul rând această modă se poartă în interiorul partidelor, dar răzbate și în afara lor.
Nu știm de ce face excepție de la această regulă deputatul.
Lui nu i se mai spune “domnu’ deputat”. Evident, sfera se extinde în cazul celor care au fost șefi de stat.
Până mai ieri lui Traian Băsescu i se spunea “domnu’ președinte” la întâlnirile din cadrul PMP, lăsând să se înțeleagă că ar fi și președintele partidului. În realitate, nu era și președinte de partid. Alegerea lui în unanimitate ca lider al PMP nu schimbă percepția asupra acestei formațiuni. Se știa încă de când ocupa funcția supremă în stat că Mișcarea Populară, partidul și fundația, sunt ale lui. După terminarea mandatului într-adevăr s-a avântat în lupta politică. |inta lui este să obțină un scor bun pentru ca PMP să devină unul dintre partidele care să facă jocurile politice în viitorul parlament.
Traian Băsescu nu este singurul președinte care după terminarea mandatului a dorit să revină în viața politică. Ion Iliescu a procedat la fel. A candidat la președinția PSD, dar a fost învins de Mircea Geoană. Nu s-a bucurat de o unanimitate zdrobitoare niciun lider. Este o excepție care demonstrează că PMP este partidul unui singur om. Dacă îl calcă o bicicletă pe lider partidul dispare. Recunoașterea în unanimitate este un semn de slăbiciune mai degrabă decât o calitate. Măcar de ochii lumii mai putea candida cineva.
Tot săptămâna trecută și-a ales o nouă conducere și UNPR. Aici a existat competiție. Nu foarte strânsă, pentru că s-ar părea că Valeriu Steriu se bucură de o largă încredere. Situația UNPR este ușor diferită. Acest partid nu este izolat ca PMP. Are în PSD un aliat care îl poate scoate la liman dacă partidul constată că nu poate răzbi prin propriile forțe. PSD ține la această relație atâta vreme cât grupul de parlamentari adunați de Gabriel Oprea merg în direcția stabilită de Liviu Dragnea.
Cu toate acestea, UNPR, la fel ca PMP și ALDE, intenționează să candideze la alegerile locale pe liste proprii pentru a-și măsura forța în vederea alegerilor parlamentare. Dacă mai adăugăm și UDMR constatăm că există la ora actuală patru partide-balamale. Cu alte cuvinte, patru formațiuni politice mici se pregătesc să decidă soarta majorității în viitorul parlament. Sunt cam multe.
Pe liste proprii pare imposibil ca toate patru să treacă pragul electoral. Experiența trecută arată că electoratul nu este chiar atât de variat. Mai pragmatic, probabil UNPR va candida pe listele PSD, ca la celelalte alegeri. ALDE și PMP este obligatoriu să se prezinte în fața alegătorilor. Dar o ofertă de dreapta, cum se pretind cele două, are PNL.
Comod, electoratul nu se aventurează să–și arunce voturile în traistele goale ale celor două fracțiuni rupte din PNL și PDL. Va fi foarte greu să obțină procente suficiente pentru a conta ca partide care să încline balanța spre stânga sau spre dreapta. PMP probabil are o șansă în plus la electoratul de dreapta pentru că nu este într-o alianță cu un partid de stânga, cum e ALDE.
Dar cele două partide au ceva în comun: sunt conduse de foști aliați deveniți adversari. Băsescu și Tăriceanu au format un cuplu care odată divorțat nu s-a mai împăcat niciodată. În timp au devenit adversari tradiționali. Se vor bate în continuare, numai că pe o bucată de ciolan mai mic. Deși fost, Traian Băsescu rămâne “domnu’ președinte”. La fel și Tăriceanu, deși fost, rămâne “domnu’ prim ministru”. Prin cei doi, electoratul observă că, de fapt, se întoarce în timp. Oare îi convine?
