Asculta acest articol
Discuţiile despre o moţiune de cenzură sunt mai interesante decât votul în sine. Dezbaterile, presupunerile, antagonizarea taberelor, dar şi pariurile, încep din momentul în care se anunţă intenţia de a se depune moţiunea care va conduce la dărâmarea guvernului. Adunarea semnăturilor este un prim pas.Urmează negocierile cu partidele de opoziţie, dar şi cu parlamentarii nemulţumiţi de prestaţia guvernului pentru susţinerea moţiunii.
Trezită la realitate, puterea începe o campanie de denigrare a opoziţiei, încercând să demonstreze că nu este cazul, nu este momentul depunerii unei moţiuni de cenzură pentru că guvernul trebuie lăsat să muncească.
În urma unor moţiuni de cenzură au căzut câteva guverne. Nu este însă obligatoriu ca guvernul să cadă, chiar dacă moţiunea a trecut. Preşedintele are dreptul de a-l menţine pe premier în funcţie 45 de zile. Are, de asemenea, dreptul de a-l nominaliza tot pe premierul în funcţie cu formarea unui nou guvern.
Aşadar, moţiunea de cenzură este un joc politic în care ultimul cuvânt îl are preşedintele. Dacă preşedintele are aceeaşi culoare politică, aşa cum este cazul acum, guvernul trântit la moţiune rămâne la guvernare, dar cu puteri reduse. Guvernează până ajunge în faţa parlamentului.
Moţiunea depusă de PSD survine într-un moment delicat. Pe de o parte, a fost depusă înainte cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare. Pe de altă parte, ţara, cetăţenii, instituţiile, firmele, se confruntă cu mari probleme legate de pandemie. Nu în ultimul rând, a început campania electorală pentru alegerile locale.
Luând în calcul doar aceste elemente, nu se poate contesta că moţiunea care trebuia să fie supusă votului parlamentarilor a avut un puternic caracter electoral. Fiecare tabără a recurs la strategii care să-i asigure un avantaj în faţa adversarilor.
UDMR a prins momentul pentru a demonstra că este forţa care îndreaptă vârful acului balanţei în direcţia dorită de el. Dacă vota alături de PSD, guvernul ar fi căzut. Abţinându-se de la vot, s-a plasat în continuare între tabere, prezervându-şi rolul de arbitru pentru formarea majorităţii de după alegerile parlamentare de la sfârşitul toamnei.
Victor Ponta continuă să joace rolul celui mai virulent opozant al dreptei, dar încearcă să le arate şi celor de la PSD cum se face opoziţie adevărată, fără nuanţe, fără compromisuri. Pro România nu-şi propune să devină un partid de complementaritate, cum este UDMR sau cum ar putea fi ALDE.
Suferind de sindromul Alexandru Lăpuşneanu ( “De mă voi întoarce pre mulţi am să popesc şi eu”), Victor Ponta are un singur scop: să preia într-un fel sau altul frâiele partidului pe care l-a condus şi care i-a oferit pe tavă funcţia de prim ministru în mai multe rânduri. În felul acesta, încremenit într-un singur proiect, partidul Pro România bate pasul pe loc.
Pe urmele USR-PLUS, partidul lui Ludovic Orban, fără să ia în calcul că va fi acuzat de laşitate, a ales să lase PSD-ul în ofsaid. Parlamentarii partidelor de dreapta s-au retras din sală, lăsând partidele de opoziţie să-şi voteze singure moţiune de cenzură.
Dar, surpriză! Marcel Ciolacu nu a reuşit să adune toţi parlamentarii PSD. Deci nu s-a întrunit cvorumul din cauza iniţiatorilor, din cauza parlamentarilor social democraţi. Puterea nu a avut o atitudine bărbătească, însă contează rezultatul. PNL a reuşit să dejoace planurile PSD. Pentru prima oară o moţiune de cenzură nu este citită în faţa camerelor reunite ale parlamentului. Cine a câştigat? Cine a pierdut?
Pentru prima oară se consfinţeşte o nouă majoritate parlamentară. Nu prin trecerea unei formaţiuni politice în tabăra puterii, ci prin trădarea unor parlamentari PSD. Ei nu vor fi trecuţi pe listele electorale. Poate vor fi daţi afară din partid. Cu asta PSD nu câştigă nimic.
