Asculta acest articolSpectacolul pe care îl oferă magistrații care dezbat propunerile verbale ale ministrului Toader nu se ridică nici pe departe la înălțimea sobrietății care guvernează sau ar trebui să guverneze în templul dreptății. Concluzia imediată pe care o trage omul de rând este că puterea judecătorească nu este cu nimic mai presus decât puterea legislativă și executivă. Același gen de ceartă, aceleași atacuri la persoană ca în cazul politicienilor.
Există riscul ca între magistrați și politicieni să fie pus semnul egal.
Lumea nu știe de ce este atât de greu să propui un proiect de lege care să facă ordine într-un domeniu, oricare ar fi acela. În această speță, după cum bine se observă, accentul este pus pe “independența” Justiției nu pe dreptatea Justiției. Magistrații vor să fi “independenți”, nu drepți, corecți, deopotrivă atenți la apărarea statului și cetățeanului.
Din această discuție a dispărut cu totul omul. Individul este o părticică neglijabilă. Contează cine numește procurorul șef, nu cât de corect, cât de bine pregătit profesional este magistratul respectiv. O asemenea discriminare nu a existat decât în vremea comunismului când nomenclaturistul avea un statut de supraom.
În altă ordine de idei, numai Justiția are dreptul sacru de a fi independentă? Alte categorii sociale trebuie să suporte consecințele unor legi care au fost adoptate fără ca să se opună cineva? Care este statutul unui scriitor, al unui artist plastic? Ei, dacă sunt, independenți, nu sunt pe banii statului. De fapt, nici nu au un statut.
Spiritul de castă se vede cum nu s-a mai văzut niciodată până acum. Politicienii, și ne referim aici la cei care ocupă demnități publice, sunt parlamentari, au o idee despre cum ar trebui reformată Justiția, în vreme ce magistrații au altă viziune. Pentru că este pentru prima oară când aceste probleme se dezbat public asistăm la un spectacol ce pare degradant. Până acum, în toate cazurile, întâi s-au adoptat legile, apoi s-a văzut dacă sunt bune sau nu.
Fără îndoială, clasa politică vrea să se pună la adăpost. Magistrații, opunându-se adoptării legii responsabilității, de asemenea vor să ocolească răspunderea personală. Fiecare are dreptate în felul său pentru că fiecare se pândește pe fiecare, așteptând să facă o greșeală cât de mică pentru a-l înhăța. Societatea românească este guvernată de neîncredere. Ligislativul și executivul nu au încredere în puterea judecătorească și invers. Fiecare încearcă să-i pună lațul de gât celuilalt.
Situația este cu atât mai încurcată cu cât președintele s-a situat într-o tabără înainte de terminarea dezbaterilor. Este și direct interesat în numirea șefilor din Justiție. Dar dacă o luăm așa, toată lumea este interesată. Dacă procurorul general și șeful DNA sunt numiți de președinte se zice că sunt oamenii președintelui. Dacă sunt numiți de parlament s-ar zice că sunt subordonați politic. Dacă se numesc ei între ei scapă de sub orice control civic.
Ministrul Justiției le atrage atenția procurorilor că ei nu au dreptul să facă legi. Le pot doar aplica. Este la fel ca și cum avocații și-ar face legea lor, judecătorii pe a lor, polițiștii pe a lor, șoferii pe a lor etc. Problema reală este neîncrederea în parlament și parlamentari. Din vina lor. S-au compromis prin activitatea lor, prin ingoranță, lipsă de profesionalism, prin acte de corupție.
În toiul dezbaterii hop și ambasadorul SUA. Dă sfaturi. Ca și cum am fi o colonie. Oare așa procedează și în cazul Franței sau Germaniei? Până la urmă, va ieși cumva și această reformă a Justiției. Ultimul cuvânt, ne place sau nu, îl va avea puterea legislativă. Responsabilitatea cade tot în sarcina ei, dar consecințele le va suporta întreaga Românie. Așa cum se întâmplă de fiecare dată.
