Luptele de gladiatori erau un sport cu reguli stricte

Asculta acest articol

    Imaginea unor gladiatori luptând până la moarte în faţa unei arene pline cu mii de oameni a devenit un clişeu omniprezent când vine vorba de Imperiul Roman. Realitatea era însă mai complexă, iar luptătorii erau atleţi comparabili cu profesioniştii ringului sau cuştii din ziua de azi.

Cea mai veche menţiune apare nu la Roma, ci în Grecia, atunci când Homer aminteşte de luptele ritualice organizate de către eroul Ahile la moartea lui Patrocle, în timpul Războiului Troian. Primele lupte pe viaţă şi pe moarte între mai mulţi competitori erau organizate în Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult înainte ca obiceiul să ajungă în Peninsula Italică.

Istoricul roman Titus Livius menţionează o astfel de practică la populaţia etruscă din Campania care organizează primele lupte de gladiatori cunoscute în istorie. Primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt susţinute în anul 246 î.Hr. la iniţiativa fraţilor Marcus şi Decimus Brutus, cei care, pentru a-şi comemora tatăl căzut în Primul Război Punic, finanţează o serie de lupte până la moarte între trei perechi de sclavi.

Doar un gladiator din zece murea în arenă

Primii gladiatori folosiţi în cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de război sau condamnaţi la moarte care, odată cumpăraţi de către „ianista” (proprietarii şcolilor de gladiatori), erau antrenaţi pentru a satisface dorinţele mulţimii avide de astfel de întreceri. Odată însă cu transformarea jocurilor funerare în evenimente la scară largă, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor înstăriţi care, de cele mai multe ori, incercau atragerea simpatiei publice în scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

Numărul războinicilor care mureau în timpul luptelor era extrem de scăzut. Doar 10% dintre gladiatori îşi găseau sfârşitul în arenă, pentru că de obicei preţul plătit unui proprietar pentru a vedea o luptă pe viaţă şi pe moarte era de cel puţin 100 de ori mai mare decât cel al unei competiţii în care ambii combatanţi scăpau cu viaţă. În realitate, gladiatorii erau antrenaţi să nu îşi aplice lovituri fatale, deşi o parte importantă a procesului de pregatire o reprezenta aceea în care ei erau învăţaţi să accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemulţumea mai mult spectatorii decât imaginea unui gladiator laş, iar repercusiunile unei reprezentaţii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii şcolilor de antrenament.

Vedete adorate de public

Chiar dacă spectrul morţii plana permanent asupra lor. iar umilinţele îndurate în timpul pregătirilor erau adesea inumane, mulţi gladiatori duceau o viaţă cu mult peste standardele plebei romane. Se bucurau de asistenţă medicală, haine curate şi trei mese consistente pe zi, menite să le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor şi luptelor, dar şi să îi ajute la dobândirea straturilor suplimentare de grăsime care împiedicau pătrunderea armelor către organele vitale. În plus, imaginea gladiatorului era asociată în lumea romană cu cea a bărbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenţă plăteau sume exorbitante pentru a petrece o noapte în compania războinicului preferat.

Nu o dată s-a întâmplat ca şi împăraţii Romei să coboare în arenă. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar câţiva dintre cei care au şocat audienţa înfruntând nisipul amfiteatrelor (e drept că în condiţii care nu le puneau viaţa în pericol). Cezar sau Traian preferau să uimească audienţa prin extravaganţa spectacolelor oferite. Traian a organizat, odată cu cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neîntrerupte. Atât de mare fusese numărul prizonierilor de război, încât numele de gladiator devenise, în acea perioadă, sinonim cu cel de dac.

Categorii de gladiatori

Dacă iniţial gladiatorii luptau cu armele cu care fuseseră obişnuiţi de-a lungul vieţii, în lupte surde şi prea puţin spectaculoase, evenimentele din amfiteatrele romane deveneau, cu timpul, din ce in ce mai rafinate. Jocurile reprezentau bătălii celebre sau reproduceau scene importante din mitologie, fiind similare cu un teatru vivant sau cu spectacolele moderne de wrestling, regizate.

Categoriile principale de gladiatori erau următoarele:

Murmillo – dotat cu un coif împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari, o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal;
Retiarius – folosea în luptă tridentul, un pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul;
Thraces – gladiatorii cu acest nume se deosebeau prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund, precum si celebrul cuţit încovoiat;
Secutor – dotat cu aceeaşi armură ca sş Murmillo, mai puţin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă;
Bestiarii – gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice, înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie;
Dimachaerus – avea dreptul sa folosească două săbii, câte una în fiecare mână.

Luptele aveau un arbitru care putea decide oprirea meciului în caz de inferioritate vădită sau declara egalitate în cazul unei lupte foarte echilibrate. Se luptau în perechi singulare, dar la cererea unor personaje importante se puteau realiza şi combinaţii de alt fel, cu sau fără posibilitatea morţii finale.

Una dintre atracţiile jocurilor de gladiatori o reprezenta lupta dintre femei războinice. Ele nu erau protejate de armuri şi, în general, erau obligate să lupte cu pieptul dezvelit.

Una dintre atracţiile Colosseumului o reprezenta Naumachia. Impozanta clădire era inundată, permiţând desfăşurarea unor veritabile bătălii navale. Printre corăbii erau eliberaţi şi crocodili, astfel încât gladiatorii să nu fie tentaţi să se arunce în apă pentru a evita luptele.

Lovitura de graţie

Luptătorii răniţi grav sau cei care agonizau erau purtaţi într-o încăpere specială unde erau executaţi de către un bărbat ce îl întruchipa pe Pluto, zeul Infernului. O metodă „umană” de a ucide un gladiator era aceea de a-l lovi puternic în tâmplă cu un ciocan. Moartea era aproape instantanee, iar organizatorii şi spectatorii evitau momentul neplăcut al agoniei victimei.

În Roma existau patru şcoli (ludi), cea mai cunoscutã fiind Ludus Magnus, legatã de Colosseum printr-un tunel subteran. La fel ca boxerii, gladiatorii nu obişnuiau sã lupte mai mult de 2-3 ori pe an, iar dacã îşi câştigau destulã faimã şi avere îşi puteau rãscumpãra libertatea. Mulţi mureau însã dupã un an (ad gladium), dar la fel de mulţi se emancipau din starea servilã dupã trei ani (ad ludum).