Asculta acest articol
Duminică 6 octombrie 2013 orele 12 la Sanislău are loc o ceremonie solemnă cu ocazia dezvelirii unui monument comemorativ dedicat consătenilor care în iarna anului 1945 au fost deportaţi de fosta Rusie comunistă, numită atunci URSS, în bazinul carbonifer Donbas din Ucraina.
Evenimentele care au tulburat în mod brutal existenţa generaţiilor cuprinse atunci între vârstele de 17 – 45 ani bărbaţi, 18 -35 ani femei, s-au derulat la începutul anului 1945 începând cu 3 ianuarie (8 ianuarie, 9 ianuarie, 10 ianuarie), ultima persoană deportată fiind menţionată la 3 mai 1945.
Alături de disperarea tinerilor smulşi din sânul familiilor, a rămas consternarea şi durerea celor rămaşi în casa părintească, însoţite de compasiunea celorlalţi, rudenii, prieteni, cunoscuţi şi a majorităţii consătenilor.
Calvarul deportaţilor s-a declanşat într-un context în care România era constrânsă de clauzele armistiţiului încheiat în 1944 la reparaţiile de război cerute de URSS.
Comisia Aliată de Control pentru România în nota nr.031 din 6 ianuarie 1945 ordonă, deportarea cetăţenilor români de origine germană la muncă în Uniunea Sovietică, bărbaţi şi femei între vârstele menţionate mai sus.
„Fenomenul deportării populaţiei de origine germanică din spaţiul românesc în lagărele de muncă din URSS, se plasează în condiţiile sfârşitului celui de-al doilea război mondial în perioada în care România este implicată pe de o parte în războiul antihitlerist, iar pe de altă parte este supusă executării prevederilor Convenţiei de armistiţiu” (Doru Radosav, Donbas – o istorie deportată, Ravensburg, 1994).
Este de menţionat poziţia absolut impecabilă a Regelui Mihai I, care la 24 ianuarie 1945 „într-un Memoriu, anexat scrisorii către preşedintele american Roosvelt protestează împotriva acestei măsuri luate la iniţiativa – Înaltului comandament sovietic -, aducând în pledoaria Sa argumente complexe şi convingătoare în apărarea populaţiei germane deportate: – aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române de care sunt legaţi în întregime şi prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor, ar perturba, într-un mod foarte serios, toate ramurile de activitate ale ţării” (idem).
„Suveranul Regatului român reproşează, în cadrul aceluiaşi protest, aliaţilor, faptul că nu – au arătat grijă de interesele tuturor cetăţenilor (din România), indiferent de originea lor etnică – deşi acest aspect rezidă din îndatoririle aliaţilor” (idem).
Din poziţia monarhului „transpare nedisimulata Sa dezolare în faţa consecvenţei diabolice cu care autorităţile sovietice, cu toate protestele exprimate, continuă deportările: – Ei (aliaţii) n-au luat niciodată în considerare suferinţa mutării, în plină iarnă a unei întregi populaţii la o distanţă atât de considerabilă de casele lor sau suferinţa familiilor despărţite” (idem).
Istoricul Doru Radosav mai consemnează în lucrarea sa care studiază acest fenomen „Donbas – o istorie deportată” şi faptul că „Asimilaţi de ideologia comunistă, fără echivoc ca fascişti, deportarea lor a coincis cu acţiunea de urmărire şi arestare a fasciştilor din judeţul Satu Mare” însă statistica vremii arată că atunci au fost arestaţi doar 197 fascişti din care 57 au fost puşi în libertate , iar în 1945 au fost deportaţi peste 4000 de şvabi din zona sătmăreană, din care aproape 1000 au murit în deportare.
Acestor oameni care au suferit acei ani de deportare, li s-au întipărit în mod dramatic în memorie concluzii care stau „sub semnul unei neînţelegeri a propriului destin”, unul dintre cei mulţi ajungând să afirme cu multă îndreptăţire „Pentru mine războiul mondial s-a încheiat în decembrie 1949 (anul repatrierii din lagăr), pentru alţii mai târziu. De ce am fost acolo? Nu facem parte cumva din coloana a 5-a? Nu am avut înainte vreo activitate fascistă? Pentru ce-am fost duşi? Nu admiteam că motivul era doar naţionalitatea germană…Trebuie să se afle despre cele pătimite, despre martiriul naţionalităţii germen în URSS. Acum noi nu cerem mai nimic, nici măcar pedepsirea celor vinovaţi: vor fi murit şi ei! Vrem doar să nu se uite durerile noastre, ca şi ale celorlalţi cetăţeni români” (Becke, G., Sânge german, în Rezistenţa. Mărturii şi atitudini anticomuniste, martie 1991.p.5).
Sub imperiul sentimentelor de compasiune pentru deportaţii din Sanislău un grup de sanislăuani care actualmente trăiesc în Germania, împreună cu primăria Sanislău au dorit să încrusteze în granitul monumentului numele tuturor victimelor care au suferit ororile acestui act de pedepsire a unor oameni nevinovaţi în faţa istoriei acelor cumplite vremuri.
Sub numele celor peste patru sute de deportaţi ctitorii monumentului au inscripţionat limpezimea adevărului „Au suferit fără să aibă vreo vină”, „Sie mussten büssen ohne zu sündigen”, „El nem követett bünökért szenvedtek”.
Cei care se vor opri în faţa monumentului pentru reculegere vor observa că textul inscripţionat în cele trei limbi redă o realitatea a suferinţei şi prin faptul că în ordinea alfabetică întâlnim majoritatea covârşitoare a numelor şvăbeşti din cele peste patru sute dar şi nouăzeci şi patru nume româneşti, cât şi peste o sută nume maghiare de confesiune reformată, ceea ce în timp ne face să medităm asupra sorţii tragice a omului în faţa istoriei cum”evenimentele tragice ale istoriei escaladează orice distincţii etnice, confesionale, iar pe de altă parte, comunitatea umană asupra căreia s-a repercutat o istorie potrivnică devine solidară în evoluţia ei” (D Radosav).
„Chiar dacă această prigoană era declarată împotriva şvabilor observăm cum numărul necesar de concentraţi stabilit de oficialităţile sovietice … trebuia îndeplinit fără nicio derogare şi de multe ori completat şi cu cei de altă etnie. Eludarea aspectelor legale sau a hotărârilor oficiale este reflexul unor ideologii totalitare impregnate de anormalitate şi de un visceral antiumanism” (idem).
Actualul primar din Sanislău Kardosi Zoltan este implicat cu multă înţelegere în înfăptuirea acestui moment de comemorare a unei tragedii din istoria comunităţii sanislăuanilor. În timp, cum am putea oare evalua, poziţia primarului Gheorghe Sălăgeanu din acele vremuri ale istoriei când Maria-Cornelia Sălăgeanu, fiica sa a fost deportată de la 3 ianuarie 1945, până în octombrie 1949, alături de consătenii ei şvabi şi maghiari, fără ca ea să fie privilegiată de poziţia socială a tatălui său.
Desigur despre ceea ce au pătimit cei care au suferit acţiunea de deportare sunt îndreptăţiţi mai ale ei să relateze, noi cei de azi nu putem decât să constatăm că în urma pustiirii sufletelor în faţa vicisitudinilor istoriei, momentele de solidaritate umană, elementele de umanism ne fac să ni se întărească încrederea în om, în nobleţea sa sufletească când în faţa unor tragedii de neocolit care îi fac vinovaţi fără vină, nu sunt scoşi cu totul din istorie prin uitare.
Profesor Gheorghe Fechete
Fii primul care comentează