Asculta acest articolUna dintre țările vecine, cea mai mare dar și cea mai ignorată, trece printr-o perioadă dificilă. Conducerea Ucrainei a decis să nu semneze la Vilnius acordul de asociere cu UE. Mii de ucraineni au ieșit în stradă. Protestele seamănă cu cele din România anului 1990. Protestatarii și-au ridicat corturi în centrului Kievului, cântă, dansează, blochează pe cât pot circulația pentru a atrage atenția asupra lor. Revendicările sunt simple. O parte din populație, în special tinerii, vor să se integreze în Uniunea Europeană, considerând că țara lor face parte, totuși, din Europa. Actuala conducere a țării este mai puțin pro-occidentală. Revoluția portocalie, pornită din Ucraina și extinsă, cel puțin la modul declarativ și peste România, nu a mers până la capăt. Ucraina a rămas în sfera de influență a Rusiei și continuă să privească spre est, economia țării depinzând în foarte mare măsură de politica Moscovei.
Este greu de prevăzut cum se va finaliza criza din Ucraina. Partidele de opoziție pro-europene vorbesc despre iminența unei răscoale. Speră să scoată în stradă peste un milion de oameni. Diferențele de sistem se văd acum mai bine ca niciodată. În România o mână de oameni reușesc să dea peste cap planurile guvernului.
De fapt, ambele țări sunt în criză. Ucraina face primii pașii, mai exact ar dori să facă primii pași, spre o democrație de tip occidental. România a depășit această fază. Deja contează opinia unor grupuri cât se poate de mici. La Pungești o mână de oameni, câteva sute, reușesc să împiedice o companie americană să înceapă prospecțiunile pentru depistarea gazelor de șist. La Kiev sute de mii de persoane nu reușesc să determine guvernul să înceapă negocierile pentru aderarea la UE. Acest lucru plasează România cu zeci de ani înaintea Ucrainei. Cu toate problemele noastre trăim în altă lume decât cea de la începutul anilor ’90. Problemele noastre sunt de altă natură. Ni le-am creat singuri. Ucraina are în spate o mare putere, Federația Rusă. Are, așadar, și o altă opțiune. Noi nu mai suntem în poziția de a alege. Cu toate acestea, opiniile divergente ale liderilor ne aruncă din criză în criză.
Nu putem privi cu indiferență la ce se întâmplă la doi pași de noi, însă interesul față de evenimentele din Ucraina este destul de mic. Traian Băsescu a încercat să trasforme summitul de la Vilnius într-o problemă a României, declarând că ar trebui să se facă unirea cu Republica Moldova. Afirmația sa a avut un ecou slab, mai degrabă punând în gardă Moscova.
Cooperarea în zonă există, dar se pare că lipsește cu desăvârșire. Facem parte din sisteme diferite, chiar dacă a dispărut Uniunea Sovietică și fiecare țară a pornit pe propriul drum. Bucureștiul nu a reușit să-și stabilească o politică externă coerentă vizavi de vecinii de la răsărit. Fiecare președinte, fiecare guvern s-a poziționat față de Federația Rusă în funcție de sentimente sau resentimente din trecut. Ion Iliescu a fost acuzat că este filo-sovietic, Emil Constantinescu s-a lăsat condus de anti-comunismul său de bravadă, în timp ce Traian Băsescu din dorința de a părea pro-american și-a ridicat Rusia în cap. Acum, când avem în coastă o țară care trece prin mari frământări nu avem nicio strategie. Odată cu refuzul Ucrainei de a semna acordul de asociere cu UE, România rămâne în continuare zona de tampon dintre două lumi. Vom fi obligați în continuare să ne securizăm nu doar granița noastră, ci granițele UE. Micuța Republică Moldova rămâne o insuliță la capătul marii Rusii, dacă nu cumva și o povară pentru noi și în eventualitatea că va adera, cândva, la UE.
