Ion D. Ion, un pictor profund original care rămâne în sufletul Ţării Oaşului

Asculta acest articol

La începutul acestei săptămâni la Muzeul de Artă din Satu Mare s-a deschis o expoziţie pe care am numi-o fără ezitare evenimentul anului în artele plastice locale: retrospectiva creaţiei lui Ion D. Ion, o personalitate de neuitat a Negreştiului şi un creator care şi-a impus maniera cu o forţă uimitoare.

Cu ocazia acestei expoziţii a fost publicat şi un frumos album semnat de Felicia Grigorescu, din care spicuim detaliile importante ale carierei artistului şi câteva amintiri ale celor ce l-au cunoscut.

Pictura bisericească

Născut în comuna Poiana din Dâmboviţa, artistul a manifestat o aplecare spre pictură încă din copilărie. A urmat un liceu de artă în Bucureşti, perioadă în care a fost coleg cu Sorin Dumitrescu. Face ucenicie în pictura bisericească încă de pe vremea liceului, când a lucrat la mănăstirea Văratec. Apoi lucrările au început să fie asumate pe cont propriu, la început în zone mai apropiate de casă, biserici din Dâmboviţa, Olt, Giurgiu, Ilfov, multe în frescă. A urmat trecerea Carpaţilor în Ardeal, unde timpul acordat picturii bisericeşti alternează cu cel dedicat picturii de şevalet. Bisericile unde a pictat: Ciocman şi Sânmihaiu Almaşului din Sălaj, Tur, Boghiş, Homorodu de Jos, Vama din Satu Mare şi Popeşti din Bihor, în frescă şi tempera. Li se adaugă două biserici din Serbia, în colaborare cu Ioan Pop Prilog. Îmbrăţişarea picturii bisericeşti i-a adus un beneficiu nepreţuit: o largă independenţă personală, care o includea şi pe cea financiară şi la care nu a mai renunţat. A trăit fără a avea vreodată o carte de muncă.

Cu timpul, personajele pierd din sobrietate şi siluetele longiline sunt înlocuite cu unele mai carnale. Scenele principale sunt încadrate în chenare cu motive geometrice sau frize de portrete biblice. De ademenea aceste ornamente îmbogăţesc intradosul arcurilor precum si stâlpii interioarelor, fiind concepute în strânsă corelaţie cu arhitectura spaţiului ecleziastic.

Pictura de şevalet

A fost oarecum, o rană a începuturilor, după cum a mărturisit pictorul, o năzuinţă la a cărei ascensiune nu a renunţat. Şansa a venit dinspre grupul pictorilor negreşteni. Între aceştia şi-a împlinit vocaţia. Popasurile expoziţionale la muzeul sătmărean erau adevărate festinuri artistice, îndelung şi minuţios elaborate.

”Ceea ce te cucerea ad-hoc era magnetul ochilor, o privire scrutătoare, ce te învăluia exterior şi în acelaşi timp îţi sfredelea şi cel mai ascuns gând. Ochii din lucrările lui amintesc de minunata şi colorata lume din arta Egiptului. Şi poate şi motivele unui zoofor bogat, prezent în pictura lui Ion D. Ion atât ca simbol cât şi ca ironie. Am putea evidenţia şi o altă analogie cu arta egipteană, în poziţiile în care execută portretul, fie frontal, fie din profil. Întreaga operă a lui Ion D. Ion este reflectarea lumii prin propriii ochi, o filosofie a existenţei, certitudinea inexistenţei răspunsurilor la marile întrebări”, notează Felicia Grigorescu.  ”Motivul craniului ca simbol al trecerii efemere a omului prin lume apare foarte frecvent, alături de păsările “cu cioc de argint”, de multe ori alambicate în multiple înnodări, petreceri şi iar iviri din întreţeseri savant elaborate. (…) De foarte tânăr Ion D. Ion şi-a construit un eşafod pe care puternica lui personalitate s-a zidit fără compromisuri şi cu totală dăruire, pictând. Picta cu aceeaşi patimă cu care vorbea. Un crez nezdruncinat, o acceptare de destin.”

Prietenii despre marele artist

”Un spirit ancestral al contururilor care sugerează doar, fără a ivi întregul, străbate în fuior cromatic pânza ţesută nonfigurativ din elemente antropomorfe, zoomorfe, acvatice sau obiecte ce compun sau recompun naturi statice sau structuri vegetale. Geometrismul zborului (…) este răsucit de intensitatea trăirilor artistice, ondulând cromatic un văzduh lăuntric tăiat de liniile orizontice ale pământităţii corporale. (…) Zvâcnirile expresioniste infuzate instabilităţii Realului conferă un dramatism polimorf ornamentelor simbolice ale lumii, ambiguizate transgresiv în peisaje onirice populate solitar de personaje întruchipând energii aglutinate de ţâţânile durerii”, glosează Mihaela Grigorean.

”Un personaj mereu hâtru, un pictor cu pânzele mereu întinse, ca nişte vele gata de a fi lansate în bătălia cu vânturile şi valurile ce îl năpădeau de fiecare dată cu îmbelşugată culoare şi abordări din cele mai surprinzătoare. Expresive, picturile lui Ion sunt un cumul între abordări de natură arhaică, totemică sau abstractă, toate cu amprenta unui umor subtil ce se degajă din tablourile sale. El a ştiut să facă pact cu întreaga istorie a creaţiei plastice, neuitând de obârşie, de locul unde s-a stabilit pentru totdeauna: Oaşul. De aici şi cromatica de contrast, alăturările de complementare ce fac din tablourile sale adevărate strigăte de culoare. (…) Din biserici, din grupul Buneivestiri, de pe pânze, lava sa cromatică s-a răspândit în erupţii creatoare şi fiecare întâlnire cu el este o emoţie cu răsunet maxim”, scrie Cristina Gloria Oprişa.

Ar fi împlinit 75 de ani

Cuceritor portret îi face artistului Remus Vârnav, după care albumul lasă pictura să vorbească. Îl reproducem integral:

”Ar fi împlinit astăzi 75 de ani. Şi sunt convins că ar fi arătat aceeaşi energie ca întotdeauna. Şi tot el ar fi fost sufletul grupului, chiar dacă între timp au plecat cei mai mulţi, din Negreşti ori de pe lumea asta. Pentru că aşa a fost de la început, chiar dacă am înţeles asta destul de târziu.

A venit în 1978 ca să picteze biserica din Tur şi i-a aflat aici pe Iosif Şaitoş, Corneliu Pop şi Ioan Gozman. I-a aflat pentru că i-a căutat. Apoi a mai aşteptat câţiva ani până au venit Dorel Petrehuş şi Andrei Florian. Atunci au conceput proiectul care avea să se cheme Art Bunavestire. Trăia pentru artă şi apoi pentru prieteni. Era un artist adevărat şi era convins că s-a născut pentru asta. Nu avea complexe faţă de alţi artişti, pentru că nu l-au obsedat niciodată clasamentele, aşa cum se întâmplă astăzi cu atât de mulţi (sindromul Guinness Book, cum i-a spus cineva!). Alături de prieteni devenea un extraordinar povestitor. Şi ne cânta minunat pricesne şi muzici tradiţionale adevărate. De puţine ori l-am văzut atât de fericit ca în perioada când au pictat biserica de lemn din muzeu. Timp de aproape patru luni s-a întâlnit zilnic cu Cornel, cu Ion şi cu Dorel.

A inventat sigla FSN cu mult înainte de 1990 (Prietenii ştiu cum şi de ce!). Dar puţini au râs aşa cum a râs el de fesenişti şi de urmaşii acestora. Nu suporta prefăcătoria şi nu ştia să mintă. Când a mers într-o audienţă la primărie (cerea bani pentru o expoziţie personală), primul lucru pe care i l-a mărturisit candid celui care-l primise a fost că nu l-a votat.

Ar fi trebuit să împlinească astăzi 75 de ani şi ne e tare dor de el…”