Asculta acest articolDe la raționamentul “În politică totul este posibil” la “Scopul scuză mijloacele” nu este decât un pas ceva mai mic decât l-a gândit Machiavelli. Cine a rostit prima zicere și cine a spus-o pe a doua? “În politică totul este posibil. Cea mai bună armă în politică e cea a negocierii”, spunea Viorica Dăncilă la aflarea veștii că ALDE iese de la guvernare.
Propoziții scurte, penetrante, adevărate sentințe, formule simple, călăuzitoare.
Urmate de un prevăzător “Vom vedea cu cine negociem”, raționamentele au fost rapid puse în practică. După ce Tăriceanu și-a dat demisia din funcția de președinte al Senatului, Viorica Dăncilă a negociat cu cine impunea situația pentru depășirea crizei: cu un membru ALDE. Înlocuindu-l pe Tăriceanu cu Meleșcanu, tot un membru ALDE, scopul scuza mijloacele. În opinia ei în acest mod nu se modifică structura politică a guvernului, astfel nefiind necesară o reconfirmare a Executivului în Parlament.
Vorbim aici, totuși, de Viorica Dăncilă, și doar în treacăt de autorul “Principelui”. Merită remarcată abilitatea unui om politic, considerat incapabil și mediocru, sau trebuie să privim cu ceva mai multă atenție spre partidul din care face parte, un partid mare, cu structuri puternice, în jurul căruia gravitează interese foarte mari?
PSD este croit pentru lideri autoritari. Formată în interiorul PSD, Viorica Dăncilă este din același aluat cu toți cei ce odată ajunși în poziția de lideri supremi nu se mai dau jos decât aruncați cu forța. Pentru că așa este la PSD. Așa este structurat acest mastodont politic și de acest lucru trebuie ținut seama.
Dăncilă nu și-a propus decât două lucruri: să rămână cu orice preț la guvernare și să intre în turul doi. Știe că nu poate câștiga președinția, indiferent cu cine intră în turul doi, cu Klaus Iohannis sau cu Dan Barna.
Când vorbim despre alegerile prezidențiale, trebuie să avem în vedere în primul rând pe cine reprezintă fiecare candidat plasat în fruntea topului.
Despre calitățile și defectele președintelui Klaus Iohannis vor vorbi toți candidații. Interesant este modul în care va aborda competiția Dan Barna, care are șansa reală de a ajunge în turul doi.
Dan Barna nu conduce un partid mare. Nici Alianța USR-PLUS, șmecherește numită și 20-20, nu are zeci de mii de membri. Are simpatizanți. Acesta este și marele avantaj, în cazul în care ar veni la guvernare.
În ce constă acest avantaj? Un partid mare, ca PSD, cu peste 500.000 de membri, ca și PNL, celălalt mare partid, cu peste 300.000 de membri, au datorii și obligații față de toți membrii, dar și față de rubedeniile acestora. Așa se explică numărul tot mai mare de bugetari. Din armata de 1,3 milioane, poate mai mare, foarte mulți au ajuns să “lucreze” la stat datorită carnetelor de partid, datorită tatălui, mamei, unchiului, verișorului, prietenilor cu carnete de membri în buzunar.
Guvernul actual al României are 27 de ministere, fiecare minister are 6 secretari de stat, fiecare secretar de stat are consilieri, șoferi, secretare, birouri, femei de serviciu. Schema se multiplică în teritoriu, numărul bugetarilor înmulțindu-se ca iepurii din șirul lui Fibonacci. Statul actual are o structură care amintește de un joc piramidal, de Caritasul de la începutul anilor ’90. Va ști utiliza Dan Barna această tristă realitate și va dezbrăca statul de toate podoabele inutile, care îl apasă pe cap ca o cunună de mărgele pe capul unei mirese din Țara Oașului?
Foarte probabil, în cazul în care dreapta va ajunge la guvernare, după alegerile anticipate sau la timp, USR-PLUS va propune un “recensământ” al funcționărimii în locul căreia Vasile Dâncu voia să inventeze o mașină de tăiat frunze la câini.
Mai mult decât orice, o situație privind coloratura politică a aparatului de stat este necesară. Va avea curajul Dan Barna să abordeze chestiunea aparatului de stat, punându-l în relație cu artizanii lui, PSD și PNL, un aparat de stat pe cât de supradimensionat, pe atât de incapabil și predispus la acte de corupție?
Doar de aici poate porni o adevărată reformare a statului, evident ștergând cu buretele devize de genul “În politică totul este posibil” și “Vom vedea cu cine negociem”.
