Asculta acest articol
Secția română a Teatrului de Nord a început anul 2018 în trombă, primul spectacol programat fiind chiar o premieră. Una care continuă programul noii conduceri de a aduce repertoriul trupei în ton cu cele mai noi tendințe ale teatrului contemporan.
“Iluzii” a avut așadar prima reprezentație în seara de duminică, 14 ianuarie, și a fost reluat două zile mai târziu, beneficiind deja de cronici foarte bune, sub semnături consacrate în lumea criticilor de teatru. Este în primul rând vorba de un text bun, original ca formulă dramaturgică și plin de umor fin, scris de rusul Ivan Vîrîpaev în formă de cvartet (două actrițe și doi actori) pentru a spune povestea unui cvartet de personaje: două cupluri și relațiile lor complexe determinate de faptul că bărbații sunt buni prieteni și vecini. Dacă ar fi să vorbim în termeni muzicali, cele două prezențe feminine ar juca rolul viorilor din cvartetul de coarde, iar tonurile mai sobre și uneori aspre ale vocilor masculine ar consuna cu viola și violoncelul. S-ar putea imagina o montare a acestei piese cu o ilustrație muzicală a spectacolului asigurată de un cvartet de muzicieni amplasat în scenă.
De altfel, după cum recapitula Mircea Morariu în cronica sa, “Iluzii” a avut deja trei montări în România, fiecare diferită în concept. Și asta pentru că textul, tradus de Bogdan Budeș, lasă regizorului o foarte mare marjă de manevră. Povestea celor două cupluri (Danny și Sandra, Albert și Margaret) este spusă indirect, actorii neidentificându-se aprioric cu personajele, deși momentele de dialog pot sugera acest lucru. Este un gen de teatru pe care un grup cum este Teatrul 74 din Târgu Mureș îl practică de ani buni cu mare trecere la public. Iar tânărul regizor al spectacolului, Cristian Ban, este bine conectat la trendurile momentului.
Cei patru actori sătmăreni distribuiți sunt ireproșabili: patosul bine temperat al Ioanei Cheregi, declamația sinceră și aproape ironică uneori a lui Romul Moruțan, sensibilitatea Ralucăi Mara și dezinvoltura lui Cătălin Mareș se completează frumos. Un al cincilea personaj ar fi lumina (de light design s-au ocupat Lucian Moga și Alexandru Dancu). Dacă la început sala e luminată de parcă nici n-am fi la un spectacol, “pauzele de hidratare” aduc o scădere treptată a lucșilor și finalul, de un absurd aproape tragic, găsește cvartetul actoricesc strâns laolaltă într-un întuneric palpabil, iar ultimele replici ale Ioanei Cheregi, cu expresivitatea ce i-o știm, trimit fiori în sală. Păcat că regizorul nu s-a putut abține și a mai adăugat un segment vizual-muzical la limita kitschului, care mai mult diluează tensiunea finalului și îneacă aplauzele. Un heblu brusc și ieșirea actorilor, pură și dură, ar fi fost, credem noi, mai potrivite. Căci în piesa asta, în final, toată lumea moare.
Ultimul personaj, Albert, moare căutând o constantă în lumea schimbătoare, a iluziei. Și aici e poanta acestei povești polifonice. Orice ar crede oricine despre orice, constanta căutată e însăși absența oricărei iluzii. Dacă vreți, o deziluzie absolută. Chiar și dragostea, atât de des cântată și descântată (și) în acest text, se dovedește cea mai mare dintre iluziile omului, mai ales dacă insiști să-i dai o definiție acceptabilă social. Reciprocitățile mult dorite în jurul cărora se învârte conflictul piesei – și merită să îl descoperiți văzând spectacolul – se rezolvă, toate, în somn și în cele din urmă în moarte, iar iubirea lasă loc păcii. Oare n-o fi pacea, în ultimă instanță, cea mai înaltă formă de dragoste, ba chiar răspunsul la problema constantei fundamentale?
Spectacolul se va relua la Satu Mare la mijlocul lunii februarie.
Fii primul care comentează