Asculta acest articol
În aceste zile sătmărenii au putut vedea un film care a stârnit controverse la el acasă și a cucerit premii importante (chiar și la el acasă), un melanj de dramă, umor negru, poezie vizuală și manifest social: “Foxtrot”, realizat de regizorul israelian Samuel Maoz.
Filmul a primit Leul de Argint la Veneția și a deschis ediția 2018 a festivalului TIFF de la Cluj-Napoca, dar nu a ajuns pe lista Oscarurilor, fiind atacat tocmai de Ministerul Culturii din Israel, unul din finanțatorii proiectului susținut și cu fonduri ale unor producători europeni de prestigiu.
Și nu e de mirare că guvernul israelian s-a simțit jenat de realizarea lui Maoz. După ce filmul său de debut, “Liban”, arăta fără perdea trăirile unui echipaj de tanchiști pe frontul războiului din 1982 (în care regizorul însuși a luptat), evocarea atmosferei paranoice din zona de veșnic conflict între Israel și palestinieni capătă valențe noi și o amplitudine mai largă în noua producție. Mai mult, ca să înfurie și mai multă lume, filmul evocă și diviziunea socială dintre evreii religioși și cei secularizați, la modul aproape grotesc, pentru că în poveste o Biblie ebraică ce aparținea unei supraviețuitoare de la Auschwitz ajunge să fie înstrăinată în schimbul unei reviste americane pentru adulți. Banalizarea morții în IDF (Israeli Defense Force) e atinsă și ea prin portretele ofițerilor care anunță familiei Feldman moartea fiului lor, Jonathan, și mai ales prin figura seacă, împietrită de rutină, a rabinului militar, incapabil de un minimum de empatie.
Filmul este structurat în trei tablouri. Primul studiază cu un ochi expert și în imagini compuse cu grijă felul în care familia Feldman reacționează la șocul veștii tragice, iar aici actorul Lior Askhenazi, în rolul tatălui, pur și simplu te cutremură prin expresivitatea durerii care-l macină psihic și chiar fizic, răbufnind la aflarea veștii că de fapt fusese o confuzie și fiul lor era bine – așa că sună pe cine trebuie ca să îl aducă acasă, să se convingă personal că totul e în regulă.
Partea a doua ne poartă într-un post de frontieră uitat de lume și de IDF (căci de Dumnezeu nici nu mai încape vorbă), unde cei patru soldați din plutonul lui Jonathan își omoară timpul cum pot, visând la fete frumoase, dansând cu arma la piept, mâncând pe îndelete conserve cazone, măsurând îngrijorați ritmul în care baraca lor se scufundă în noroi și, la răstimpuri, ridicând bariera pentru o cămilă rătăcită. Sunt apoape copii, speriați și jucăuși, și se descarcă cum pot, prelungind șederea trecătorilor (alt pretext de a crește tensiunea), până când o cutie de suc confundată cu o grenadă trimite patru suflete în mormânt, cu mașina lor cu tot, sub gloanțele panicate ale tinerilor militari. La război ca la război!
Partea a treia este a mamei, frumos întruchipată de Sarah Adler. Aici se descurcă ițele, se dau tainele pe față, aflăm dureri ascunse (inclusiv cea a câinelui Max, figură memorabilă) și ni se dezvăluie misterul titlului: ca într-un foxtrot, toți pașii întreprinși în toate direcțiile duc până la urmă în același loc și ce rămâne de făcut este doar acceptarea și asumarea greșelilor proprii și a destinului național care creează tragedii absurde. Aflăm că Jonathan chiar a murit, dar într-un mod tragicomic, aproape de proverbiala “justiție poetică“, și asistăm la dansul împăcării celor doi soți cu sine, cu dragostea lor și cu viața și moartea care bat pasul în toate direcțiile pentru a reveni, în cele din urmă, mereu în același loc.
Filmul excelează prin imagine (camera Giorei Bejach oferă adâncime dramei, iar animațiile dezleagă și misterul complexului care macină familia) și printr-o anumită duioșie, în mai multe momente, chiar și cele mai tragice sau absurde. Este cu siguranță o experiență cinematografică memorabilă și o lecție deschisă de construcție a discursului scenaristic și vizual.
Fii primul care comentează