Asculta acest articol
Mai rar i se întâmplă unui dramaturg contemporan să fie jucat în două stagiuni consecutive cu două piese diferite. Un astfel de parteneriat aduce şi în noua stagiune a Trupei Harag Gyorgy un nou spectacol cu un text de Tasnadi Istvan, după ce stagiunea trecută s-a deschis prin montarea piesei “Reformatorii lumii”, de acelaşi autor şi cu acelaşi regizor: Tasnadi Csaba, fratele autorului.
Vineri, 15 noiembrie, premiera cu “Finito, sau un zombie maghiar” a inaugurat pentru Teatrul de Nord un nou spaţiu de joc, în care cele două trupe vor rămâne cel puţin câţiva ani: Sala Mare a Casei de Cultură a Sindicatelor. A fost o surpriză plăcută, întrucât ne obişnuisem ca locul să fie frecventabil doar cu îmbrăcăminte din colecţia de toamnă-iarnă. Ei bine, încălzirea funcţionează impecabil şi spectacolele se pot viziona în condiţii bune, semn că măcar din acest punct de vedere spectatorii pot să se bucure de teatru fără probleme. În ce priveşte spectacolul în sine, surprizele au cam lipsit, cu mici excepţii. Cine a văzut “Reformatorii” se poate aştepta la un spectacol similar.
“Finito” a avut premiera în 2007 şi este cea mai jucată piesă a lui Tasnadi Istvan, un dramaturg care s-a specializat în actualizarea unor teme clasice ale literaturii teatrale (găseşti în lista pieselor sale titluri ca “Cyber Cyrano” sau “Fedra Fitness”, iar “Reformatorii” este o revalorizare a poveştii lui Don Quijote). Textul are ca subtitlu “Pseudo-Moliere”, e scris în versuri ce parodiază stilul grandilocvent al comediilor franceze – ba chiar al unui Shakespeare uneori – şi autorul nu a făcut un secret din faptul că s-a inspirat copios dintr-o piesă pe care sătmărenii au văzut-o şi plăcut-o acum vreo 10 ani: “Sinucigaşul” de Nikolai Erdman. În România “Finito” (aluzie poate la confesiunea lui Papini, “Un uomo finito”) s-a jucat la Târgu Mureş şi Miercurea Ciuc, acest din urmă spectacol fiind pus în scenă de Victor Ioan Frunză.
Distribuind aceiaşi actori în roluri de factură similară celor de anul trecut, regizorul ne spune povestea lui Blondin Gaspar, un tip ajuns la sfârşeala vârstei a doua, într-un sat de mâna a treia, aparent sătul de toate cele şi hotărât să încheie socotelile cu viaţa. Pe lângă el roiesc neamuri, cunoştinţe, oportunişti şi, suverană, televiziunea, cu “Pal Show”, ceva în genul emisiunilor de divertisment de la noi de după-amiaza, cu un moderator care ar face orice pentru rating. Fiecare vrea să iasă cu “un ce profit” din sinuciderea anunţată de Gaspar: primarul vrea notorietate pentru sat, culturnicii vor să-şi lege numele prin versuri, diva decăzută Niki Tărcata vrea să-şi mai aducă lumea aminte de ea, un vecin o vrea pe doamna Blondin, care vrea şi ea un bărbat cât de cât activ din toate punctele de vedere. Asistând la tot tăvălugul de dorinţe pe care le-ar împlini prin moarte, Blondin vrea în final să trăiască. Degeaba: exasperată, îi face nevasta felul, străpungându-l prin inima ce serveşte de eşapament budei ţărăneşti, ajunsă loc de refugiu şi meditaţie la plăcerile iubirii, tapetată cu blonde voluptoase.
Toată zăpăceala asta care urmează întocmai tipicul ştiut de la Erdman e istorisită totuşi cu haz şi simţ al absurdului de dramaturg, care mânuieşte ironia şi jocurile de cuvinte cu mare dexteritate. Parcă regia putea să accentueze mai mult ambiguităţile din text, dar Tasnadi Csaba a preferat să meargă pe linia caricaturizării, generatoare de umor, dar care pierde din profunzime. Până şi apariţiile micii balerine – vis de puritate – par forţate, iar actorii sunt lăsaţi să se descurce în nişte linii vag trasate. Succesul spectacolului, atât cât e, lor li se datorează. Decorul amenajat de Varjas Zsofia accentuează senzaţia de kitsch şi derizoriu brambura, de paradis în destrămare, în acord de altfel cu intenţiile autorului.
Istvan Istvan are din nou rolul principal de om sătul de societate şi îl joacă cu uşurinţa unui violonist care ştie Ciaccona de Bach pe de rost din anii de liceu. Nimic forţat sau strident în prestaţia lui. Agnes Lorincz se achită disciplinată, dar parcă crispată, de rolul soţiei, iar veterana Kovacs Eva e o apariţie de efect în rolul soacrei. Varga Sandor, Bandi Johanna şi Marosszeky Tamas parodiază viguros lumea televiziunii, iar Nagy Orban face un portret satiric, cu tuşe uşor grosiere, al primarului. Rappert-Vencz Gabor se dovedeşte o prezenţă plăcută în rolul de psiholog sui-generis al dr. Juhos Buda (ce ironie onomastică!), în timp ce Bodea Tibor şi Gaal Gyula îşi fac personajele să orbiteze fantomatic pe lângă familia oarecum îndoliată. Poate cea mai convingătoare prestaţie o are Gal Agnes în rolul divei Niki, căci dincolo de imaginea ei glam se simte o femeie profund suferindă şi actriţa o tratează cu empatie. Poszet Nandor rosteşte clar şi apăsat monologul final, care însă putea foarte bine să lipsească, fiind un apendice care diluează impactul emoţional al piesei.
Nu e un spectacol rău, dar nici din cale afară de original. E însă un bun prilej pentru două ore plăcute în sala de teatru. Dacă satira lui Tasnadi îşi face şi efectul scontat, cu atât mai bine.
Fii primul care comentează