“Desculţ în parc”, o reuşită mult aşteptată de Teatrul de Nord

Asculta acest articol

Rar am văzut la Teatrul de Nord un public mai mulţumit ca duminică, 23 aprilie 2017. Şi era un public de premieră, de obicei pretenţios. “Desculţ în parc”, comedia americanului Neil Simon, este un text foarte bun, dar spectacolul realizat de sătmăreni îi dă o savoare pe care nu prea a avut-o în alte montări din România. Iar aplauzele celor prezenţi în Sala Mare, îndelungi şi vădit sincere, au confirmat triumful echipei care a lucrat la acest proiect.

Această poveste despre tribulaţiile unui cuplu abia căsătorit, în primul lor “cuibuşor de nebunii”, nu prea a avut parte de doi actori principali care să formeze un cuplu şi în viaţa de zi cu zi şi prin urmare să aibă ei înşişi experienţa acestui proces de acomodare reciprocă, de care nicio pereche nu scapă, oricât de mare ar fi atracţia iniţială. Andrei Stan şi Ioana Cheregi au adus în scenă nu doar talentul lor indiscutabil, vădit deja în multe spectacole, ci şi această dinamică personală şi ceea ce se numeşte “chimia cuplului”, care au făcut ca jocul lor să capete o autenticitate pe care nicio regie, oricât de competentă, nu o poate înscena atât de viguros.

Desigur, regizoarea Laura Moldovan, instruită în renumita şcoală de teatru de la Târgu Mureş, îi cunoştea pe cei doi din lucrul la “Autobahn” de Neil LaBute, un spectacol care a ţinut sus stindardul Teatrului din Satu Mare în ultimii doi ani, cu premii importante la festivaluri de prestigiu la Baia Mare şi Oradea, din păcate prea puţin preţuit la noi, poate şi din cauza unui spaţiu de joc oarecum impropriu – i-ar sta bine într-o remontare la Sala Studio, mai aproape de public. Meritul regizoarei ţine de modul impecabil în care a construit acţiunea şi a umplut spaţiul de joc, într-o continuă mişcare şi succesiune a planurilor, punctată de intervenţiile muzicale ale saxofonistului Dorin Petric, cu găselniţe burleşti şi ruperi de ritm care stârnesc hazul şi asigură variaţia, dar şi cu sensibilitatea cerută de momentele în care Neil Simon trece dincolo de comic, spre explorări psihologice mai consistente. O lectură competentă şi o transpunere convingătoare a unui text doar în aparenţă facil, care în mâini mai slabe ar invita adesea la un cabotinaj sinistru. Ne bucurăm că acum nu a fost cazul. Asta şi pentru că restul distribuţiei a fost ales, şi condus, cu aceeaşi atenţie şi tandreţe, contribuind la un produs final cu adevărat împlinit.

Cuplul, ciocnire între lumi

Corie şi Paul Bratter sunt căsătoriţi de şase zile (petrecute şi alea într-un hotel) şi se mută într-o mansardă ca vai de ea, la etajul 6, fără lift, fără căldură, cu o debara devenită dormitor de nevoie, cu vecini dubioşi, cu acoperişul spart prin care ninge, că e iarnă, cu o mamă-soacră care “era în trecere” venind din celălalt capăt de oraş… Şi totul din cauza bunelor intenţii ale tinerei doamne, care avea totul planificat dinainte, probabil, aşa cum se întâmplă cu multe fete care ştiu din prima cum va fi viaţa lor cu viitorul soţ. Numai că ea descoperă că Paul nu e tocmai încântat de noua locuinţă, nici de exuberanţa ei la limita isteriei, nici nu e omul care să caute distracţia cu orice preţ, ci mai degrabă, ca orice tânăr american ieşit din colegiu, îşi doreşte împlinirea profesională, ca avocat. Aşa că lucrurile scârţâie tot mai grav, mai ales că un vecin excentric, Velasco, îşi tot face de lucru pe acolo şi se dă mare cu gastronomia pe care-o ştie (că doar trăim în anii în care chefii sunt vedete). Mai rău, Corie insistă, cu mintea ei creaţă, să-i facă lui Velasco, cu donjuanismul lui cu tot, lipeala cu maică-sa, o doamnă serioasă şi complexată.

Totul pare sortit unui dezastru. Dar contrastele se atrag, misterios, şi Corie asistă aproape în lacrimi la armonia dintre mama sa şi Velasco, înţelegând că e posibil ca două lumi total diferite să se echilibreze reciproc. Va face apoi tot ce va putea ca să-şi recâştige soţul, pe care l-o fi agăţat te miri pe unde fără să-l cunoască mai deloc. O scenă de beţie, şi un happy end. Că aşa e frumos pe Broadway, dacă e să ai peste 1.500 de reprezentaţii cu prima producţie.

Dar să nu fim răutăcioşi. Neil Simon, care încă trăieşte şi va împlini în curând 90 de ani, a construit cu dibăcie ţesătura comică şi a pus lupa asupra unui fapt de viaţă în care ne regăsim aproape toţi< fiecare om e un univers în sine şi, după cum cântau australienii de la INXS cândva, “two worlds collided / and they could never tear us apart”. Două lumi s-au ciocnit, şi niciodată nu vom putea fi despărţiţi – din momentul în care fantezia despre cum ar trebui să fie lasă loc grijii iubitoare pentru ceea ce este.

Teatru cu atuurile la vedere

S-a lucrat mult la acest spectacol şi asta s-a văzut cu vârf şi îndesat în produsul final. Dacă la poker mai ascunzi aşii prin mâneci, aici s-a pus la bătaie tot ce era mai bun. Începând de la decorul amenajat cu mână expertă de Alexandru Radu. Găselniţa cu folosirea fosei ca intrare şi ieşire, simulând “casa scărilor” e inedită în sine şi o sursă nesecată de umor, căci de pildă intrarea lui Paul cu mama-soacră în spinare e antologică şi smulge hohote de râs din sală. Şi planurile decorului propriu-zis reflectă paliere ale relaţiei: avanscena oglindeşte “planul social”, public, iar planul secundar este al intimităţilor, în timp ce camerele reprezintă obscurităţile, ascunzişurile cuplului. Important e şi planul exterior, dincolo de acoperiş, unde se va petrece şi împăcarea finală, semn că s-a trecut de toate hopurile şi convenţiile, în zona iubirii scăpate de egoism. Pentru public e fascinant să asiste la mobilarea mansardei, recuziterii lucrând în văzul lumii. Mulţi spectatori au preferat, astfel, să îşi păstreze locurile şi pe durata pauzei.

Am vorbit deja despre cuplul actorilor principali. Prin text şi context, Corie este vioara întâi, iar Ioana Cheregi face în acest personaj un tur de forţă, un recital actoricesc cum puţine am avut plăcerea să vedem. Toată nebunia, inocenţa, naivitatea, copilăria tinerei femei este redată în contrapunct cu momentele dramatice ale maturizării. Feţele Ioanei oferă tonalitatea scenelor, chiar şi atunci când actriţa nu e propriu-zis implicată. Izbucnirile, încrâncenările, cearta în crescendo, frustrarea, derapajele emoţionale, toate au în jocul ei o francheţe şi o intensitate care te fac cumva să ţii cu Corie, empatic, deşi vezi bine cât e de absurdă. Partenerul ei, Andrei Stan, ca şi în “Autobahn”, îşi pune personajul la dospit cu încetinitorul, frustrările fermentează sub o mască sobră tot mai încruntată, iar explozia din final e cu atât mai spectaculoasă, ca şi catharsisul din scena de beţie, în care gagurile nu par deloc forţate. O compoziţie de actor matur şi umil, capabil să-şi scoată partenerii de scenă în evidenţă.

Pentru Adriana Vaida rolul mamei e o mică înviere a carierei, arătându-i calităţile şi ştiinţa jocului într-o dezvoltare lină a dezgheţului acestei femei crispate, care ajunge la final să fie mai volubilă decât disperata de fiică-sa. Actriţa avea nevoie de un asemenea rol şi, foarte probabil, de o asemenea mână regizorală delicată. Cornel Miron aduce vervă şi bonomie în rolul de fante bătrân al lui Velasco, apariţiile lui luminând scena nu doar prin prisma deja cunoscutei sale chelii. Vlad Mureşan se străduieşte să joace un proletar, depanator de telefoane, dar la premieră nu prea i-a ieşit figura de cabotin simpatic cu umor grosier care s-ar cere – e un tip de rol care nu i s-a prea oferit până acum. Cristian Dan are o apariţie scurtă şi de pur efect comic.

Spectacolul e o reuşită de care trupa avea nevoie, după nişte ani mai grei, şi care ar merita atenţia selecţionerilor de festivaluri. Atât spectatorul obişnuit, cât şi cunoscătorii mai cârcotaşi au ce să vadă şi să admire. Îi dorim un destin pe măsura valorii dovedite din prima seară a existenţei sale.