De la cursele contrabandiştilor la un sport naţional: NASCAR

Scris de Vasile Andreica, 12 iulie 2014 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »
Viteză pură, bară la bară

Viteză pură, bară la bară

   Din când în când se mai aude la ştiri despre curse ilegale de maşini, organizate de obicei noaptea, în marile oraşe, de interlopi care investesc bani grei în bolizii cu care se fălesc. Tindem să percepem negativ fenomenul. Dar exact începând ­de la aşa ceva a luat naştere unul din cele mai urmărite sporturi cu motor din lume: campionatul american de turisme, NASCAR.

Actualmente în NASCAR se învârt miliarde de dolari şi totul este legal şi transparent, sportul naţional american  în privinţa curselor motorizate. Sute de mii de oameni urmăresc cursele la faţa locului şi zeci de milioane la televiziune. Totul a început însă în anii ‘20 ai veacului trecut, în vremurile tulburi ale Prohibiţiei.

Fuga de poliţie a devenit sport

Întrucât vânzarea băuturilor alcoolice era interzisă la nivel federal, contrabanda a luat amploare în Statele Unite, mai ales după Primul Război Mondial, devenind un fenomen cronic în anii ‘20 şi în special în timpul Marii Crize, când mulţi îşi pierduseră locurile de muncă şi nu găseau alt mijloc de supravieţuire, mai ales în sudul ţării, decât să fiarbă alcooluri tari din te miri ce, ca să le distribuie apoi la negru. Rachiurile astea dubioase au fost numite “moonshine”, iar producătorii lor “moonshiners”.

După ce se distila o nouă rundă de băuturi, contrabandiştii îşi umpleau maşinile şi porneau să-şi vândă producţia. Evident, poliţia era pe urmele lor, aşa că ei aveau nevoie de maşini puternice, rapide şi manevrabile ca să scape de întâlnirile – adesea mortale – cu oamenii legii. Cum interlopii din toate locurile şi timpurile nu duc lipsă de ego, ba dimpotrivă, cei mai rapizi contrabandişti au început să se întâlnească pentru curse în care să se vadă cine-i cel mai tare.

După ridicarea prohibiţiei în 1933 cursa de-a şoarecele şi pisica între dealerii de alcool şi poliţie a continuat, doar că de data asta foştii contrabandişti fugeau de braţul larg al fiscului. În anii ‘40 cursele între maşinile lor modificate deveniseră deja distracţia preferată în zonele rurale din Sud, mai ales în Carolina şi Georgia.

NASCAR s-a născut la Daytona

În trecut se alerga pe pământ bătut

În trecut se alerga pe pământ bătut

Trecutul dubios al multor piloţi celebri a stârnit controverse după război, când o Americă dornică de distracţie a început să fie tot mai pasionată de întrecerile de viteză. În 1946, la Atlanta, cinci foşti contrabandişti au fost iniţial opriţi să concureze pe pista Lakewood, sub ameninţarea arestării, dar au fost lăsaţi să participe la presiunea unui public de 30.000 de oameni… pentru a fi mai apoi descalificaţi. Vremuri tulburi.

De acest moment de cumpănă a profitat Bill France, fost pilot el însuşi, care a organizat în 1947 o cursă pe traseul cu nisip de la Daytona Beach, Florida. Aici foştii interlopi nu mai aveau probleme cu legea, iar Bill a prins ocazia şi a convocat o şedinţă cu majoritatea piloţilor şi mecanicilor renumiţi ai vremii, pentru a pune la punct un campionat şi a stabili reguli standardizate pentru curse. Primul sezon a cuprins 40 de etape şi campionul, Fonty Flock, a primit 1000 de dolari şi un trofeu de mari dimensiuni. Succesul a fost răsunător.

În 21 februarie 1948, tot la Daytona, un loc istoric pentru cursele de viteză pe nisip şi nu numai, Bill France şi asociaţii săi au semnat actul de naştere al Asociaţiei Naţionale de Curse pentru Maşini de Serie (National Association of Stock Car Auto Racing, prescurtat NASCAR). Dacă în primii ani se alerga cu maşini aproape identice cu cele de stradă, în timp au fost permise modificări şi adaptări, în zilele noastre doar aspectul exterior amintind, vag, de automobilele de serie. Maşinile cu care se aleargă azi au motoare de 8 litri foarte puternice, 300 km/h fiind o viteză de croazieră pentru ele.

Daytona Beach a rămas Mecca pentru cursele NASCAR, sezonul fiind deschis în mod tradiţional de cursa de 500 de mile pe Daytona International Speedway, un circuit oval de 2,5 mile (aproximativ 4 km), pe care se aleargă cu plăci restrictoare care reduc viteza la “doar” circa 330 km/h. De cele mai multe ori se aleargă în grup compact, la aspiraţie, bară la bară, iar finalurile sunt foarte strânse.

Campionatul Mondial de dat târcoale

Americanii au prostul obicei de a-şi intitula campionatele interne cu titluri pompoase, sugerând întreceri la nivel mondial, dar în ce priveşte cursele pe circuit oval NASCAR chiar are dimensiunea unui campionat mondial şi a avut parte şi de piloţi europeni sau sud-americani în istoria sa. Circuitele ovale, cu 3 sau 4 viraje, toate la stânga, au devenit o preferinţă aproape exclusivă în acest campionat, din 36 de etape în acest an doar două alergându-se pe piste mai complexe, la Sonoma şi Watkins Glen. Avantajul ovalelor este că din tribună cursa e foarte uşor de urmărit, vitezele sunt uluitoare şi finalul e aproape întotdeauna strâns. Nu prea se va vedea în NASCAR o cursă decisă la diferenţe mai mari de 3 secunde.

Plutonul Daytona 500

Plutonul Daytona 500

OK, dar ăştia nu fac decât să se învârtă în cerc! spune o obiecţie des auzită. Dar e mai greu decât pare. Cursele sunt lungi (de la 350 la 600 de mile), foarte rapide, concentrarea trebuie să fie maximă pe o perioadă lungă de timp, virajele la 300 km/h aplică o centrifugă exasperantă, trebuie să duci maşina la final în timp ce alţi 40 de nebuni încearcă să te şicaneze, iar orice pas greşit poate duce la accidente cumplite. Nici măcar un veteran ca Dale Earnhardt Sr.,  cu mai multe titluri la activ şi renumit pentru stilul agresiv de pilotaj, nu a putut evita un accident mortal, chiar la Daytona, în 2001.

Situaţia în cursele pe oval e atât de greu de gestionat din maşină, încât fiecare pilot are un om dedicat – numit “spotter” – care stă undeva sus în tribună, de unde poate vedea tot traseul, şi ţine permanent legătura prin radio cu pilotul, avertizându-l de lucruri pe care acesta nu le poate observa sau sugerându-i trasa ideală de urmat. Asta în zilele noastre, că mai demult… Dumnezeu cu mila. Strategia este fundamentală, respectul reciproc între piloţi de asemenea, iar frecventele neutralizări cauzate de accidente sau mizerie pe pistă pot da lucrurile peste cap foarte uşor. În plus, nu sunt două ovale la fel: înclinaţia virajelor variază de la 0 la 40 de grade, lungimea unui tur poate fi de 4 km (Daytona sau Pocono) sau de 800 de metri (Bristol), iar desenul unui viraj diferă şi el, ca şi trasele posibile sau punctele de frânare.

Toate acestea produc un spectacol fascinant de fiecare dată, gustat din plin de publicul de la faţa locului sau de la televizor. Banii sunt pe măsură, iar tensiunea creşte, căci se apropie playoff-ul. Cursele se pot urmări mai nou şi în România, pe un cunoscut post de sport.

Abonează-te acum Online!
Adaugă un comentariu Ne păstrăm dreptul de a refuza publicarea comentariilor care nu respectă nişte reguli simple ale bunului simţ, care reprezintă atac la persoană, sau care sunt off-topic. Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii.

Tastează numerele care apar! Exemplu: 7 5 unu şapte = 7517