Asculta acest articolSărbătorită din anul 2010, la propunerea lui Eugen Simion, pe atunci președintele Academiei Române, Ziua Culturii Naționale, stabilită la 15 ianuarie, data de naștere a poetului național, Mihail Eminescu, cade de fiecare dată în răspăr cu agenda zilei, cu chestiunile arzătoare la ordinea zilei.
De pildă nu le poți cere anul acesta protestatarilor nemulțumiți de înghețarea salariilor să înceteze protestele în semn de prețuire pentru Ziua Culturii Naționale și a poetului Eminescu.
Nici guvernului, parlamentului, președinției, tuturor aleșilor locali, nu le poți pretinde să-și dedice o zi din activitate Zilei Culturii Naționale.
Mai degrabă, acest eveniment major, plin de semnificații istorice și culturale, se adresează școlilor, grădinițelor, instituțiilor de cultură, scriitorilor, care oricum se ocupă cam tot anul de cultură și educație.
Dar să-i dăm cuvântul celui care a propus 15 ianuarie ca dată a Zilei Culturii Naționale. Criticul Eugen Simion are mulți admiratori și prieteni printre scriitorii din Satu Mare, fiind de multe ori oaspetele nostru. Poate poetul Ioan Nistor, pe post de șofer, își amintește cum i s-a oprit mașina într-o intersecție, iar domnul Eugen Simion și subsemnatul, am fost nevoiți să ne dăm jos și să împingem mașina. Au fost și momente mai destinse cu domnul academician, petrecute împreună cu scriitorii din Satu Mare, cu veșnicul George Vulturescu, organizator de excursii prin |ara Oașului, pe la Rohia, dar și pe la distileria lui Zetea.
Iată ce scrie academicianul Eugen Simion despre importanța și semnificația Zilei Culturii Naționale: “Despre popoarele sumeriene nu se mai ştie aproape nimic astăzi. Au dispărut din istorie. Aşa se va întâmpla, poate, şi cu popoarele, cu naţiunile moderne. Totuşi, noi ne-am amintit de aceste culturi vechi citind poemul Ghilgameş, care este o splendoare. Atenţie la ce lăsăm noi în urmă şi la ceea ce ne reprezintă. Să sărbătorim cum merită Ziua Culturii Naţionale, chiar dacă stăm în casă, să ne ferim de această nenorocire care este pandemia pe care o parcurgem astăzi”.
Ce am mai putea adăuga? Nu prea multe lucruri. Germania a produs 300 de milioane de grenade în primul război mondial, dar toate la un loc nu fac cât zece file din opera unui Goethe sau Schiller sau Paul Celan, poetul născut în România, care și-a scris opera în germană. ~n context istoric, așa trebuie pusă problema culturii noastre vizavi de Eminescu, cel care îl reprezintă simbolic pe fiecare scriitor român, inclusiv pe Paul Celan. Scrie domnul Eugen Simion: “N-aş vrea niciodată să despărţim aceste două sărbători. Atunci când am propus Parlamentului României să înfiinţăm o Zi a Culturii Naţionale şi să o identificăm cu ziua lui Eminescu nu am făcut-o la întâmplare”.
Desigur, cel ce a inițiat această super-sărbătoare a culturii românești nu putea trece cu vederea situația de azi: “Am avut de curând alegeri parlamentare. S-au ţinut discursuri, am auzit programe, utopii pe care le auzim la fiecare patru ani. Nu s-a pronunţat cuvântul cultură decât poate într-o enumerare, acolo. Să fim atenţi la sport, la şoselele noastre… nu ştiu ce… Nici măcar în categoria asta… Cultura este o categorie care nu există. Or, lucrul acesta m-a pus şi mă pune pe gânduri. Apoi, cuvinte precum cultură naţională, naţiune sau spirit naţional ori caracter specific au devenit nişte termeni pe care vorbitorii, ‘discursioniştii’ noştri le evită. Naţiunea a devenit un termen suspect. Este foarte grav. Nu, nu este, nu poate fi adevărat. Naţiunea este o matrice a unei culturi, este semnul unui popor, al unei naţiuni.”
Poate spune cineva că nu are dreptate?
“Nu trebuie să renunţăm la aceste noţiuni” – ne îndeamnă marele critic Eugen Simion. La fel o fac, o spun toți scriitorii, artiștii plastici, oamenii de cultură din întreaga țară. Mulți dintre ei o și scriu, odată, de zece, de sute de ori. Dar cine să-i asculte? Politicienii? :i oamenii de cultură care au intrat în politică, au ajuns parlamentari, miniștri, secretari de stat, odată ajunși în funcții politice fie au uitat de unde au plecat, fie au constatat că nu pot face nimic și au renunțat să-și mai facă iluzii.
Așa se prezintă situația și nimeni nu poate face nimic. Oamenii de cultură nici măcar nu pot protesta ca polițiștii sau ca personalul sanitar. Ar putea declara grevă generală, dar cui îi pasă? Pot sta o sută de ani în grevă că nu ar deranja pe nimeni. Numai că dacă ar intra în grevă cine ar mai ilustra faptele glorioase ale politicienilor? Așa că și disprețul și ignorarea culturii, mai ales a celei scrise, este cu dus-întors.
