Consens în exterior, război în interior

Asculta acest articol

Reuniunea NATO de la Bucureşti este, fără îndoială, cea mai importantă manifestare politică derulată în România. Este o reuniune parlamentară. Acest lucru vrea să spună că deciziile majore ale NATO se iau de către politicieni. Indiferent cum şi unde au loc, în primul rând războaiele sunt expresia unor divergenţe politice între state, iar în epoca modernă între civilizaţii şi blocuri militare.

NATO şi Tratatul de la Varşovia s-au aflat într-un lung “război rece” până la desfiinţarea alianţei militare a ţărilor socialiste. Raportul de forţe a fost răsturnat, dar Rusia şi-a recâştigat poziţia de mare putere militară.

În ultimele zile s-a spus pe faţă că Rusia reprezintă un real pericol pentru România. Această impresie este întărită de decizia României de a aloca un procent de 2% din PIB pentru apărare. |ara noastră, din moment ce alocă o sumă atât de mare, a trezit interesul marilor ţări constructoare de arme moderne. Cumpărăm avioane de luptă şi rachete. Preşedintele Iohannis, în cuvântul său la deschiderea reuniunii, a accentuat faptul că trebuie să fim mai puternici decât oricând. Flancul estic NATO,  practic graniţa dintre cele două forţe militare, îl reprezintă România. Întărirea acestui flanc trezeşte suspiciuni din partea Rusiei. Mai mult, consideră înarmarea României o provocare.

În termeni diplomatici se declară că nu este vorba despre o ameninţare la adresa Rusiei. În realitate asistăm la reinstalarea războiului rece într-o nouă formulă în care se reia vechea teză a descurajării adversarului printr-o cursă a înarmării.

NATO, spre deosebire de Rusia, are un limbaj mulat pe democraţie, are un discurs în concordanţă cu drepturile omului, un discurs în care face caz de respectarea tratatelor internaţionale, de respectarea independenţei statelor. Interveniţia militară a Rusiei în Ucraina este un exemplu de încălcare a normelor internaţionale. Acest exemplu plasează Rusia în postura de agresor. NATO speculează acest lucru şi consideră obligatorie întărirea flancului estic, ca o măsură de prevenţie din jurul unui teatru de război, a unei zone de conflict.

Important pentru România este că toate partidele, toţi actorii de pe scena politică au ajuns la un consens. Niciun partid nu contestă decizia de a aloca 2% din PIB pentru Apărare. Consensul nu s-a văzut pe feţele celor trei oameni importanţi din stat, în ordine preşedintele României, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Klaus Iohannis nu şi-a putut ascunde neplăcerea de a se afla alături de Tăriceanu şi Dragnea. I se citea pe faţă iritarea, la fel cum în spatele zâmbetelor de circumstanţă ale celor doi lideri ai PSD şi ALDE se adresau camerelor de luat vederi, nu preşedintelui Iohannis.

Cu fiecare ocazie iese în evidenţă incompatibilitatea dintre cei trei, lipsa oricărui dialog. Le lipseşte până şi un limbaj diplomatic adecvat, plasând-se în acest fel la un nivel mai jos decât dialogul dintre Rusia şi NATO.

Aflaţi în poziţii politice ireconciliabile, principalii oameni din stat reuşesc să cadă de acord în ceea ce priveşte politica externă în domeniul apărării. Este singurul lucru bun pe care îl fac împreună. În rest, război pe toată linia. Este ca şi cum s-ar dezlănţui forţele armate ale celor două blocuri militare. Doar că nu curge sânge, doar se distruge tot ce ar trebui construit împreună. Cine ne apără de aceşti politicieni?