Asculta acest articol
În data de 19 octombrie Opera Română din Timișoara a prezentat la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad spectacolul cu opera “Tosca” de Giacomo Puccini, dirijat de Victor Dumănescu. La șapte ani de la premiera din 2011, montarea regizorului bulgar Ognian Draganoff are încă viață, iar discuțiile din loje și foaier în cele două pauze ne-au inspirat acest articol.
Premiera absolută din 14 ianuarie 1900 de la Roma a avut-o în rolul titular pe soprana română Hariclea Darclée, iar mai apoi această operă-thriller a adus gloria multor voci de referință pe marile scene ale lumii.
Piesa originală scrisă de Victorien Sardou a fost produsă în 1887 la Paris și văzută de Giacomo Puccini în Milano, în 1887, cu Tosca jucată de Sarah Bernhardt. Puccini a cerut editorului său, Giulio Ricordi, să cumpere imediat drepturile de la Sardou, dar acestea au fost cumpărate abia în 1893 pentru a fi date unui alt compozitor, Alberto Franchetti. Illica a scris libretul său și în octombrie 1894 Franchetti, Ricordi, Illica și Giuseppe Verdi s-au întâlnit cu Sardou. Verdi a fost fascinat de această tragedie, dar a refuzat să compună muzica dacă Sardou nu schimbă finalul. După câteva luni, Franchetti a admis în cele din urmă că nu poate compune, așa că Giulio Ricordi i-a cerut lui Puccini să compună. Puccini se simțea încă ofensat și doar intervenția lui Verdi l-a convins să accepte. Și a rezultat o capodoperă.
Spectatorii veniți din Arad și din multe alte părți discutau cât de relevantă mai e povestea din “Tosca” în zilele noastre. Părerea noastră e că devine din ce în ce mai relevantă. Conflictul din piesa lui Sardou și din libret, între poliția Bourbonilor, ultraconservatoare și fanatic-ipocrit religioasă, condusă de baronul Scarpia, și grupul revoluționar progresist inspirat de Napoleon, din care fac parte Floria Tosca și iubitul ei, pictorul Mario Cavaradossi, a revenit în actualitate, mai ales în Europa de Est, unde europeniștii se confruntă tot mai dur cu conservatorii de inspirație fundamentalistă creștină. Metodele lui Scarpia le-am putea numi securiste, iar cei care au trăit comunismul se regăsesc ușor în interogatoriul din actul al doilea. Faptul că diva este asaltată sexual de libidinosul baron trimite în vremea noastră la protestele #metoo și la întreaga mișcare feminină împotriva sexului neconsimțit. Opera pune în valoare noțiuni importante: sacrificiul din dragoste, loialitatea, sinceritatea sentimentelor. Lucruri căzute parcă într-o regretabilă uitare. Epidemia de divorțuri timpurii din lumea noastră e un semnal de alarmă: iubirile sunt tot mai egoiste, iar dacă li s-ar cere să moară pentru cel drag mulți oameni ar face ochii mari.
Așadar, fie și doar din punct de vedere dramaturgic, opera lui Puccini are încă multă relevanță, iar muzica strălucitoare și alertă adaugă noi valențe dramei.
Arădenii s-au putut bucura de o soprană în plină maturitate vocală și umană, Lăcrămioara Cristescu, minunată în special în actul 2 (ireproșabilă aria “Vissi d’Arte”) și convingătoare ca actriță. Din păcate, urcat cam cu forța din registrul său natural de bariton, tenorul Bogdan Zahariea a ratat complet rolul lui Mario, lipsindu-i mult din patosul și sensibilitatea care se cer, iar registrul înalt fiindu-i tot mai neadecvat pe măsură ce seara trecea. Bun actor și competent vocal a fost Camil Mara în importantul rol al lui Scarpia, iar Marius Goșa ni s-a părut excelent în micul, dar intensul, rol al evadatului Angelotti, care deschide de altfel opera.
Sătmărenii se vor reîntâlni cu muzica de operă în 26 noiembrie, când Opera Vox prezintă “Bărbierul din Sevilla” de Gioacchino Rossini.
CENACLUL AFIRMAREA
Fii primul care comentează