Asculta acest articolNu ne va fi dat prea curând să-i vedem pe politicienii noștri căzând de acord asupra aceluiași proiect. Când unul zice DA obligatoriu celălalt partid trebuie să spună NU. Consensul despre care vorbea Ion Iliescu încă din 1990 nu a fost realizat decât de câteva ori în cei 30 de ani de democrație. S-ar putea reduce la aderarea la NATO și intrarea în UE. În rest, certuri, contre, critici reciproce.
Când a ajuns președinte Klaus Iohannis s-a crezut că fiind neamț va fi ca regele Carol I sau Ferdinand Întregitorul. Nu a fost să fie. Klaus Iohannis nu doar că s-a integrat în politica dâmbovițeană, ci s-a contopit cu masa amorfă a partidelor.
Presupunând că guvernul PSD-ALDE ar fi dus o politică de dezvoltare economică și socială corectă, ce atitudine ar fi avut Klaus Iohannis? Exact aceeași atitudine pentru că a pariat pe instituțiile de forță. Pentru că pentru al doilea mandat are nevoie de un partid.
Dacă partidele par incompatibile nu același lucru se întâmplă cu politicienii. Ei trec de la un partid la altul schimbându-și peste noapte toate opiniile. Oamenii de la un partid gândesc ca și când ar fi conectați la același creier.
În situația de față toți membri PSD sunt de acord cu mutarea ambsadei la Ierusalim, toți cei din PNL și USR sunt împotrivă. Toți cei din opoziție sar în apărarea magistraților și a Laurei Codruța Kovesi în timp ce toți cei din PSD și ALDE sunt de acord cu modificarea legilor justiției.
Cei cu carnete de partid se comportă ca niște roboței. Când unul nu mai vorbește pe vocea partidului este ejectat. Cam asta este democrația de partid. Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii refuză să-și exercite dreptul la vot.
Fiecare partid și-a definitivat sau sunt pe cale de a-și definitiva listele electorale pentru Parlamentul European. Dacă într-un fel este aproape normal să aibă idei diferite despre politica internă, din păcate diferențele se fac simțite și în politica externă. Eurodeputații români nu au reușit să vorbească pe o singură voce la Bruxelles. Problemele din țară le exportă în Uniunea Europeană. În Parlamentul European puterea și opoziția sunt pe baricade diferite, exact la fel ca în țară.
România vorbește pe două voci în absolut toate situațiile. Nici în anul Centenarului nu s-a putut ajunge nici măcar la o cupă de șampanie ciocnită împreună.
Dată fiind această situație ar fi necesar să se ajungă la cauze. Pare simplu: înlocuirea liderilor conflictuali. Este Klaus Iohannis un ins conflictual? Afară cu el. Este Liviu Dragnea un ins certăreț? Afară. Sunt Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu, Dacian Cioloș, Dan Barna, indivizi conflictuali? Nu mai au ce căuta la conducerea unor partide.
De unde să iei alții la buni? La nivel local, situația este identică. Peste tot în țară sunt cel puțin două tabere. Ele se reactivează în timpul campaniilor electorale. Pe măsură ce se apropie momentul declanșării campaniei oficiale, apar articole denigratoare, acuzații care de care mai năstrușnice.
În timpul campaniilor electorale se poartă scandalurile, deși exact atunci ar trebui să se afirme figuri politice noi. Sunt multe modificări pe liste. Apar nume noi. Din păcate, nu apar personalități ieșite din comun. Un ziarist a fost adoptat de un partid pentru că a înjurat cel mai puternic alt partid. La desemnarea candidaților pentru Parlamentul European nu au contat criteriile profesionale, ci fidelitatea față de liderul partidului, forța cu care își pot combate adversarii partidului.
Să ne mai mirăm că nu ne merge bine?
