Asculta acest articolÎn urmă cu câteva zile președintele Senatului și președintele Camerei Deputaților i-au transmis președintelui României o invitație în Parlament pentru a dezbate problema Uniunii Europene în lumina noilor evenimente. Klaus Iohannis a spus “nu”. Oricum era o invitație formală, cei doi mizând exact pe refuzul președintelui. Politica externă cade în sarcina șefului statului și nu înțelege să împartă această povară cu nimeni, nici măcar cu parlamentarii.
Acest episod arată situația exactă în care se află societatea românească. Nimeni nu este de acord cu nimeni. A trecut multă apă pe Dâmbovița de când s-a văzut un consens general asupra unei probleme de interes național. Culmea este că eroul unui consens este Ion Iliescu. Prin tulburii ani 1995-1996 președintele de atunci a reușit să-i aducă la aceeași masă pe toți liderii politici – și ce politicieni erau pe atunci! – și să cadă de acord că România trebuia să se orienteze spre vest, și să facă toate eforturile pentru aderarea la NATO și UE.
Au trecut 20 de ani de atunci, România și-a atins obiectivele externe, însă nu a reușit să depășească perioada de tranziție. Este mereu în criză, debusolată, trasă când în stânga, când în dreapta, sfâșiată de lideri politici vremelnici care nu-și înțeleg menirea. Dacă ar fi chemați să decidă la care capăt se sparg ouăle nu ar ajunge la un consens. L-au luat pe “nu” în brațe și orice propunere venită din ograda altuia este respinsă. Dacă ar trebui să voteze trecerea la ora de vară am avea două puncte de vedere divergente. Dacă PSD ar propune ca ziua să aibă 24 de ore, opoziția, împreună cu președintele, s-ar opune. Dacă președintele ar propune ca săptămâna să aibă în continuare șapte zile, coaliția majoritară ar vota împotrivă.
Nu suntem unicați. În Europa proliferează partidele extremiste, naționaliste. Sunt, adică, partide care pun pe primul loc dragostea față de propria țară. Este adevărat că a cam dispărut cuvântul “patrie”, dar sentimentul național a rămas aproape intact. Și aici este o problemă. Cu cât ne iubim țara mai mult, cu atât mai abitir ne urâm între noi. Cei trei președinți, adică omul numărul unu în stat, omul numărul doi și numărul trei în stat, sunt un exemplu. Cum tot este moda arestărilor preventive, dacă cei trei ar fi închiși 24 de ore în aceeași celulă, i-am scoate de acolo orbi. Și-ar scoate ochii. Nu ar fi o mare pierdere, pentru că nici așa nu văd ce trebuie cu ei.
Trăim într-o epocă în care la mare căutare sunt șaradele. Unul zice ceva, iar celălalt înțelege cu totul altceva. Unii politicieni cred că aceste lucruri se pot rezolva prin ordonanțe de urgență, alții cred că se pot rezolva prin proteste în stradă. Se mai vorbește și despre dezbateri în parlament, dar cine mai crede în această instituție? Nici măcar cei care fac parte din ea. Parlamentarii sunt sceptici în ceea ce privește rolul lor. Au fost reduși la stadiul de simpli votanți ai unei voințe externe. Cel care are o opinie proprie este pus la index. Cineva face un semn discret și este luat la ochi. Așa că fiecare preferă să nu iasă din rândurile haitei, pentru a nu-și pune poziția în pericol.
Frământările din Uniunea Europeană ne prind total nepregătiți, însă avem bine puse la punct clișeele pentru a aborda problemele din punct de vedere formal. Ne opunem unei Europe cu două viteze, dar noi nu avem niciun cuvânt de spus, pentru că nu ne-am făcut niciodată auzită vocea de când am intrat în UE. Cum la noi acasă nimeni nu este de acord cu nimeni, nu știm de ce nu am aplica același principiu și în relația cu UE. În politica internă suntem lei turbați, în politica externă mielușei.
