“Cabinierul” deschide o fereastră spre dramele din culisele vieții teatrale

Asculta acest articol

Radu Botar a așteptat mai bine de doi ani revenirea pe scena Teatrului de Nord. Înainte de lupta cu cancerul, descoperise un text consacrat al lui Sir Ronald Harwood, “Cabinierul”, care i se potrivea de minune. Așa că premiera de duminica trecută a fost cu adevărat o reînviere a carierei unui actor admirat de public și specialiști.

Apariția lui Botar, în costum și joben, cu un monolog clasic din “Richard al III-lea”, în holul Sălii Mari a Teatrului de Nord, în care mulțimea de spectatori aștepta de ceva timp intrarea în sală, a dat tonul unei seri aflate sub semnul lui Shakespeare și sub zodia dramei din culisele unui teatru. Ceea ce în faimosul recital “Bufonul regelui” era doar sugerat printre bufonade a devenit în spectacolul acesta un joc foarte serios al măreției și decăderii slujitorilor scenei.

Teatru sub asediu

Sir Ronald Harwood este un nume mare al dramaturgiei britanice, cunoscut și ca scenarist (are două Oscaruri în domeniu, unul pentru un film care a emoționat multă lume, “Pianistul”). În tinerețea sa, a fost cabinierul personal al unui mare actor de teatru elisabetan, Sir Donald Wolfit, iar piesa scrisă în 1980 își are sursa de inspirație în experiența vieții alături de un maestru aflat la apus de carieră.

Textul are mai multe personaje, s-au făcut două filme de succes pe seama lui (în 1983, cu Albert Finney și Tom Courtenay, și în 2015, o producție BBC cu Anthony Hopkins și Ian McKellen), dar drama gravitează oricum în jurul duetului personajelor principale: Norman, cabinierul grijuliu, bun la toate, și bătrânul actor care este numit, simplu, “Sir” (Domnul). Așa că regizorul Ovidiu Caița a preferat să facă pentru Teatrul de Nord ceva ce în muzică se numește “transcripție”, reducând simfonia originală la o partitură de sonată pentru două instrumente, să zicem violoncel (Sir) și pian (Norman).

Suntem în plin război, într-un teatru vechi și prăfuit. Cabina Domnului ocupă planul de jos al decorului, iar sus e scena, care pare atât de încropită încât te aștepți să se prăbușească dintr-o clipă în alta. Aici va da actorul ultimul spectacol în rolul Regelui Lear, vegheat cu grija unei mame cicălitoare de fidelul său asistent. Bombele germane sunt parte a coloanei sonore, asediind fundația clădirii, dar și relația celor doi vechi colaboratori, pe care nici moartea, nici frustrarea nu o pot umbri.

Cabina ca un câmp de luptă

Scenograful Alexandru Radu a lucrat cu migală la decorul amplasat la o distanță destul de mare de avanscenă, creând un efect aproape cinematografic, mai ales că luminile și oglinzile joacă un rol esențial în spectacol. De lumini s-au ocupat Lucian Moga și Alexandru Dancu. Costumele sunt clasice, Norman e îmbrăcat foarte “british”, iar legătura între planuri o face o scară în spirală.

Radu Botar și Ciprian Vultur refac aici un cuplu care a avut prestații memorabile în spectacole trecute, iar bucuria de a juca din nou împreună se simte în tachineriile de care piesa e plină. Botar dă profunzime trăirilor sacadate ale bătrânului actor, care trece de la o stare la alta într-o clipă, fiind când copilăros, când nesuferit, când filosof, când neputincios, când speriat, când impunător, alte și alte ipostaze care cer un actor cu mare experiență și îndrăgostit de arta sa. Izbucnirile Domnului sunt temperate de Norman, căruia Ciprian Vultur îi dă siguranță, dezinvoltură, dar și o ambiguitate care face bine dramei: nu știm niciodată dacă dragostea pe care asistentul pare s-o poarte actorului e din suflet, din obișnuință sau din interesul comun al supraviețuirii. Oricare ar fi motivele, Norman rămâne un fidel slujitor al Domnului (montarea permite și o exegeză în cheie religioasă) și știe să se smerească, dar și să acționeze pentru binele comun când lucrurile par să degenereze.

Este o fereastră spre dramele din culisele vieții teatrale, regăsirea a doi actori de mare valoare, o poveste despre devotament, dincolo de orice, pentru artă și prietenie. Iar imaginea lui Botar la final, în cadă, ne duce cu gândul la versul lui Horațiu, parafrazându-l: “Dulce et decorum est pro Thalia mori”. Ce altă patrie are un actor, dacă nu scena?