Asculta acest articolDupă 30 de ani s-a finalizat dosarul revoluţiei. Dacă nici Justiţia nu are încredere în Justiţie, desigur vor fi nenumărate comentarii şi contestaţii. Ce aduce nou încă nu s-a dat publicităţii. Poate că este o simplă coincidenţă că procurorul general a ales această dată pentru a anunţa acest eveniment. Justiţia a devenit pilonul în jurul căruia au gravitat dezbaterile cele mai aprinse din această zbuciumată perioadă istorică.
Despre nimic nu s-a discutat mai mult decât despre Justiţie. În toate sensurile, de la conceptul de dreptate la abuzuri, la drepturile şi libertăţile cetăţeanului, de la independenţa procurorilor la responsabilitatea lor, de la “statul paralel” la “statul de drept”. Aş face aici o paranteză citind într-un ziar de pe la sfârşitul secolului 19 despre o dezbatere aprinsă pe marginea “statului de drept” din imperiul austro-ungar. Deci, nimic nou sub soare.
Având în vedere disputele din interiorul sistemului juridic, între oamenii legii, cum s-ar spune, dacă magistraţii nu au încredere unii în alţii, cum să aibă încredere simplii cetăţeni în Justiţie? Justiţia nu are încredere în Justiţie. Personalizând, ministrul Justiţiei nu are încredere în procurorul general, şi invers. Procurorii de la DNA nu au încredere în procurorii de la Secţia specială de anchetare a magistraţilor. În sfârşit, judecătorii de la CSM nu se înţeleg cu procurorii de la CSM.
Ca şi cetăţenii de rând, marea masă a magistraţilor stau şi se uită şi nu înţeleg de ce se întâmplă astfel de lucruri într-un sistem în care ei cred, dar care este supus la presiuni din partea unor personaje şi forţe oculte. Un paradox: oamenii sunt sănătoşi, iar sistemul este bolnav.
Spirala neîncrederii nu se opreşte aici. Trecem peste faptul că preşedintele nu are încredere în primul ministru şi primul ministru nu are încredere în preşedinte. Conducerea PSD nu a avut încredere în propriul guvern, schimbând doi prim miniştri, unul prin moţiune de cenzură.
Maziliri din cauza lipsei de încredere s-au înregistrat în toate formaţiunile politice. PNL a schimbat doi preşedinţi, la care se poate adăuga şi un copreşedinte. USR şi-a abandonat fondatorul.
Dar acestea sunt bătălii fără consecinţe pe termen lung. Grave sunt bătăliile din interiorul partidelor care se află la guvernare, în mâinile cărora se află soarta a milioane de cetăţeni.
Nu vorbim despre soarta ţării, pentru că ţara suportă orice. L-a suportat pe Gheorghiu Dej şi pe Nicolae Ceauşescu. I-a suportat pe Ion Iliescu şi pe Petre Roman în ani decisivi, când România se putea îndrepta într-o direcţie bună. A suportat “binomul” considerând că regimului Băsescu i se datorează paşii decisivi spre independenţa Justiţiei.
Se credea că se edifica “statul de drept”, pentru ca apoi Traian Băsescu însuşi să spună la un pahar de vin: “Ştiţi ce stat este ăsta? Un stat mafiot. Şi eu ştiu ce spun!”.
Dar speranţa nu moare niciodată. În fiecare zi se aşteaptă o minune. Ieri trebuia să se dezbată o moţiune simplă împotriva ministrului Toader. Tot ieri procurorul general a făcut o conferinţă de presă. Toată lumea se aştepta să audă ceva despre acuzaţiile care i se aduc în calitate de procuror care în anii ’80 a refuzat eliberarea condiţionată a unui deţinut politic. Dar, colac peste pupăză, a anunţat că s-a finalizat dosarul revoluţiei din decembrie 1989.
Numai subiectul acesta mai lipsea din ciorba politică zilnică. În aceste condiţii, când toată lumea se simte obligată să introducă pe agenda publică subiectele care îi convin, nu este de mirare că lumea nu mai poate fi atentă la campania electorală pentru Parlamentul European. Falsele subiecte ne distrag atenţia de la lucrurile cu adevărat importante.
