A apărut „Acolada” nr. 11 / 2017

Asculta acest articol

„A devenit regula de bază a PSD, recte Dragnea, să inventeze câte o formulă (…) sacrosanctă pentru ei, care să arunce o nouă lumină, evident falsă, asupra celor mai stridente realităţi. Astfel, până acum câtva timp, marele vinovat pentru tot ce se întâmpla în ţară era Soros, un personaj odios care îi pusese gând rău, nu se ştie din ce cauză, marelui conducător, personal. După ce lumea s-a plictisit şi partidul dădea rateuri în toate punctele programului de guvernare cu care câştigase alegerile, noul slogan a devenit «greşeala de comunicare».

Adică PSD îşi continua înţeleapta politică, dar apăreau, ale dracu’, fel de fel de greşeli de comunicare din partea miniştrilor şi chiar a primului ministru, care a fost pedepsit până la urmă, caz unic în istoria omenirii, cu celebra, pe plan mondial, moţiune de cenzură a PSD împotriva propriului guvern. Iar acum, când a ajuns pe făraş însuşi maximul lider, greşelile de comunicare au intrat în desuetudine, cuvântul la ordine fiind «statul paralel şi ilegitim» care îl persecută pe acesta, tinzând să-i pună sechestru pe viaţa însăşă”, ne spune Radu Ulmeanu în editorialul noului număr al binecunoscutei reviste.

„Ultimul mohican” se intitulează cronica literară a lui Gheorghe Grigurcu, consacrată volumului de memorii „Litere, litere” de Barbu Cioculescu, apărut recent la editura Bibliotheca. Finalul comentariilor critice ale cronicarului „Acoladei” este profund revelator pentru portretul atât al scriitorului, cât şi al criticului literar prezentat: „Barbu Cioculescu dovedește o exemplară grijă de a nu suprapune impresia produsă de scriitor ca individ moral asupra judecății critice. (…) Frazele pe care le semnează criticul al cărui portret am încercat a-l extrage din ele, nu au mersul cel prozaic al uzului curent, mișcîndu-se exclusiv în pași dansanți. Barbu Cioculescu e un strălucit stilist.”   

Pagina de poezie a revistei e semnată de valorosul poet clujean Dan Damaschin, din care reproducem scurtul poem „Înţelesul neţărmurit”: „Fiecare înțeles, fiecare noimă este o apă curgătoare/ ce își are obârșia tainică în Dumnezeu./ La ceasul atotsfârșitului, cel nevădit,/ aidoma pâraielor, râurilor, fluviilor,/ toate noimele, toate înțelesurile/ se vor întruni, se vor contopi/ în Înțelesul-Ocean numit Dumnezeu.”

Şi fiindcă suntem puşi pe reproduceri, nu putem să nu prezentăm cititorului acestor rânduri primul alineat din articolul lui C.D. Zeletin consacrat unei activităţi detestabile pe care s-a sprijinit atât de mult fostul regim comunist, „A turna, turnătorie”: „Turnarea a fost de la începuturi o ipostază a Răului. Psihanalitic, ea poate fi privită – în ultimă instanţă – ca o formă ranchiunoasă a singurătăţii şi mecanism de autoîntreţinere a ei, cu urmări maligne. Turnătoria rămâne implicit şi un exerciţiu al laşităţii, nu însă al unei laşităţi în care anonimatul e păstrat negreşit din frică, ci fiindcă îi este impus turnătorului. Dincolo de actul ticălos, poate zâmbi obrăznicia sau rânji cinismul, aţâţate amândouă de participarea autorului plasat în culise la spectacolul trist ori tragic pe care l-a organizat. O crimă la vedere şi un călău invizibil. Dacă demersul i-ar fi spus omului verde în faţă, fapta nu ar intra în rândul ticăloşiilor, dar cum sistemul politic din care ne zbatem pentru a ne desprinde impune obligativitatea secretului, informarea devine pâră, fie că e adevărată, fie că e – lucrul cel mai grav – inventată. Cum turnătoria se săvârşeşte în umbră, în spate, în taină, turnătorul prin vocaţie îşi savurează cu pipeta deliciile feloniei. Cât de tragicomică trebuie să fie întâlnirea dintre sicofant şi denunţat, acesta din urmă senin şi poate chiar fericit în neştiinţa lui!…     Interesant e faptul filologic al trecerii acestei noţiuni prin sinonimii argotice. Nevoia iniţială de a te feri să-i spui pe nume actului mizerabil arată abjecţia lui. Eufemizarea măsoară uriaşa distanţare pe care o luăm faţă de imoralitatea delaţiunii şi, înainte de a stârni hazul lexical, se înscrie totuşi în cuviinţa strămoşească.”

Nu putem încheia fără a remarca şi articolul lui Pavel Şuşară consacrat marelui artist sătmărean Aurel Popp, cu lucrările căruia sunt ilustrate paginile acestui număr al „Acoladei”.