A apărut „Acolada” nr. 1 / 2018

Asculta acest articol

O radiografie a situației actuale din țară e realizată succint în editorialul lui Radu Ulmeanu: „În momentul de față, conducerea PSD dă rateu după rateu în actul de guvernare.

Marea lui problemă este distrugerea legilor pe care se bazează justiția adevărată, atâta câtă există. Prin modificările prevăzute se urmărește golirea acestor legi de orice conținut, prin dezincriminarea marilor fapte de corupție. Răspunsul populației au fost protestele masive cu care a fost întâmpinată și dărâmată anul trecut celebra Ordonanță nr. 13, lucru ajuns posibil prin participarea într-o singură zi a peste 600.000 de oameni. Pe 20 ianuarie a.c. un alt protest a adunat doar circa 80.000, suficient pentru a-l face pe Dragnea să se mai gândească la o la fel de celebră Declarație 600, care aruncă în aer sistemul fiscal. Dar când programul de guvernare este alcătuit de omul său de încredere, Vlasov, care tocmai în zilele acestea își așteaptă sentința definitivă, nimic nu mai e de mirare.” Chiar că nu ar mai fi nimic de adăugat.

Gânduri de înaltă vibrație poetică și, de ce nu, chiar filozofică, întâlnim în „Jurnalul” lui Gheorghe Grigurcu, de pe ultima pagină a revistei de pe ultima pagină a revistei, ca de exemplu acesta: „Să aibă spațiul o pondere mai mare în viața noastră decît timpul? E adevărat, prin spațiu ne mișcăm voluntar, îl reluăm, îl combinăm, îl comprimăm sau îl dilatăm de-atîtea ori grație vitezei, în orice caz îl percepem ca fiind mai real decît timpul. Însă timpul, cel care nu se supune voinței noastre, irepetabil, intangibil, imprevizibil, purtător al Destinului, are superioritatea unei ficțiuni. Aerul unei creații divine, în cuprinsul pămîntesc al spațiului.” Din nou, orice comentariu ar fi superfluu.

Pagina de poezie a revistei e consacrată poetei ieșene Carmelia Leonte, care semnează câteva frumoase poeme inspirate din legendele străvechii Elade: „Ca un lujer al credinţei/ cresc / oasele adolescenţei mele. / Zeii mă vor veghea. / Tablouri închipuind oamenii viitorului / vor fi lipite de cer până sus, unde este / izvorul lucrurilor. / Capete încoronate / vor umple grădinile fierbinţi. / Un animal negru va face umbră / deasupra pământului / pentru că eu am nevoie de umbră. / Mantia mi  se lipeşte de trup. / E prea cald. / Dar tu, tată al meu, / o vei smulge cu mâinile tale / şi mă vei da lumii, aşa cum am venit. / De parcă m-ai naşte a doua oară, mai firavă, / din gândul tău, tânguire în balans.” („Iphigenia”)

O altă valoroasă poetă, Ioana Ieronim, e prezentată în binecunoscuta rubrică „Interviul «Acoladei»”, realizată de Lucia Negoiță. Stabilită de câtva timp în Statele Unite, debutanta care se bucura în 1979, alături de Radu Ulmeanu, directorul „Acoladei” de astăzi, de aprecierile elogioase ale lui Eugen Simion pe o pagină a „României literare”, nu pare deloc ruptă de țară: „Cred că de o vreme ne-am obișnuit să „accesăm” lumea de la distanță în asemenea măsură încât a sta, fizic, dincolo de ocean, sau oriunde pe planetă, nu mai este tocmai departe. Mă gândeam, cu amuzament, că sunt mai la zi cu știrile românești când nu sunt în țară, fiindcă le caut zilnic. Când revin la București, sigur, mă preocupă intens să văd  lumea (familia, prietenii, colegii, oamenii de pe stradă). Încerc să captez schimbările în felul în care se vorbește, cum se reacționează. Mă simt perfect acasă la Washington, în America. N-am avut niciodată o problemă de adaptare, un sentiment problematic al străinului. Dar antenele mele captează mai deplin armonicele de acasă – cu toate contrarietățile …”

Nu putem încheia această prezentare succintă a noului număr acoladesc fără a menționa articolul poemic al Isabelei Vasiliu-Scraba, cu privire la oglinzile deformatoare prin care ajunge la noi acum imaginea unui mare filozof, cu titlul „Alterarea adevărului, pe fundal de Mircea Vulcănescu”: „Pentru că în fragmentul citat se află cuvântul „oglindire”, telespectatorii află de la poeta din oglindă de «reluarea creatoare» a unor idei ale filozofului Mircea Vulcănescu. Nimeni nu se va întreba cum i-au trecut prin minte Ioanei Diaconescu fantasmagoriile cu «idei de-ale lui Vulcănescu pe care Pleşu le-ar fi preluat creator». Căci atât arta cinematografică, cât şi fanteziile poetice nu necesită nici o argumentare. Doar manipularea şi-a atins scopul. Fiindcă astfel a fost bine pusă în lumină (și văzută de milioane de telespectatori) efemera latură de «angelolog» a ministrului culturii post-comuniste călcând (vezi Doamne) «la zenit în urma modelului solar Vulcănescu», stins în noaptea de 27/28 octombrie 1952, când viitorul «călcător pe urmele» deținutului K9320 împlinise 4 anișori. Deşi omagiată de tovarăşi critici şi mai puţin critici, faţeta sa de fost «angelolog» era rămasă în umbră, stingheră, până a fi iluminată indirect de un filozof martir folosit drept fundal.”