Asculta acest articolÎntinzându-se pe o perioadă de patru ani, mandatele guvernamentale sunt mărunțite în funcție de fluctuația parlamentară. Se deduce de aici că parlamentul este un organism stabil, pe când guvernele se schimbă după cum bate vântul prin Casa Poporului.
Emil Boc a condus cinci guverne. Victor Ponta a depus jurământul în fața președintelui Băsescu de trei ori și o dată în fața președintelui Klaus Iohannis, dar însumate zilele guvernării sale nu ajung la patru ani. Ultimele două guverne PSD și-au împărțit zece luni de guvernare.
Ultimul guvern împlinește 100 de zile. Sărbătorirea se face prin proteste.
Dintre cele trei puteri din stat se pare că cea mai instabilă este cea executivă. Guvernele se schimbă după capriciile politicienilor din parlament. Majoritatea depinde deseori de câte un grup mic de parlamentari care se decid brusc să treacă dintr-o tabără în alta.
Dacă ne gândim bine, prosperitatea sau sărăcia țin de capacitatea guvernului de a gospodări țara. Perioadele de prosperitate relativă și sărăcie evidentă se succed după reguli greu de explicat. De ce mandatul premierului Tăriceanu a fost marcat de un entuziasm general, după care a urmat o criză devastatoare? Înregistrând o creștere economică de peste 8% economia bubuia, dar deficitul de 6% a provocat dezastrul din timpul guvernelor Boc.
Și acum principalul vector de imagine al guvernului PSD-ALDE a devenit creșterea economică de 5 sau 6 la sută. Cea mai mare din UE. Dar restul indicatorilor ne plasează la coada clasamentelor. La o sută de zile primul ministru ar trebui să primească 100 de trandafiri înmulțiți cu un indice de 6%. Din câte se pare, în loc de trandafiri primește huiduieli din partea miilor de sindicaliști adunați în fața guvernului.
Partidul care a obținut un scor istoric nu a reușit să mențină un guvern nici măcar zece luni. Mandatele parlamentare și cele guvernamentale s-au decalat. Pe cât de masiv a fost votat, pe atât de vehement este contestat. Ce i se reproșează guvernului ar trebui să i se reproșeze majorității parlamentare.
Măsurile pozitive, asumate prin programul electoral transformat în program de guvernare, le-a decis parlamentul, guvernului revenindu-i sarcina să introducă impozite și taxe noi pentru a acoperi găurile din buget.
În acest caz separația a fost perfectă. Este vorba despre separația dintre ce s-a promis și ce s-a oferit. Unii au promis, alții plătesc. Printre plătitori se numără și pensionarii care s-au bucurat prea devreme de promisiunea că vor fi majorate pensiile.
Fiecare promisiune neonorată este compensată de o nouă promisiune. Protestatarii din stradă au primit un cadou care li se va înmâna anul viitor: impozitul pe venit va scădea de la 16% la 10%. La anul. Ia cineva în seamă aceste promisiuni? După experiența ultimelor luni este greu de crezut. Aceeași coaliție a promis că veniturile mai mici de 2.000 de lei vor fi scutite de impozite. Vorbă aruncată în vânt. Și asta se amână pentru mai târziu.
Poate că este doar o simplă senzație, însă impresia este că s-a pierdut cu totul orice control. Ministrul de Finanțe mai vorbește despre o taxă nouă, de 2%, pe care o va plăti angajatorul. Cine să mai înțeleagă ceva? Este un haos total și în modul în care se comunică măsurile care se amână și cele care se vor introduce. Cert este că prețurile cresc, veniturile scad. Bine că avem cea mai mare creștere economică din UE.
