Asculta acest articol
Încheiem azi seria în care am republicat articole apărute în numărul din luna mai 1936 al revistei sătmărene “Afirmarea”, număr în care redacția a avut parte de un colaborator cu prestigiu național: scriitorul Zaharia Stancu.
Acesta a publicat în revista tipărită la Satu Mare un text ironic și polemic intitulat “Scriitorul Coate-Goale și Luna Cărții”, referindu-se la expoziția de carte organizată la Băneasa în 1936 în cadrul Lunii Bucureștilor sub patronajul regelui Carol al II-lea, aproximativ în zona unde în zilele noastre se desfășoară marile târguri de carte găzduite de Capitală.
Un om cu convingeri de stânga, Zaharia Stancu nu a fost plăcut impresionat de festivismul și ipocrizia care au marcat festivitățile culturale ale acelei luni, iar textul său reflectă aceste nepotriviri între discursul oficial și realitatea din țară, inclusiv în rândul oamenilor de cultură. Redăm mai jos textul semnat de Stancu.
Impresii de la inaugurare
Viu de la ”Luna Cărții”. Calc pe puf. Niciodată n’am fost mai extaziat. Am vizitat expoziția asta și eri și alaltăeri. Am luat parte și la deschidere. Nu te-am văzut, pezevenghiule! Desigur, te-a reținut vre-o afacere…
Stai, să-ți spun cum s’a petrecut. Duminică am plecat de-acasă la opt dimineața. Stau la Bellu. Expoziția e lângă Băneasa. N’am avut mărunțiș de tramvai. Am luat-o apostolește. Îmi făcusem rost și de o invitație. N’aveam frac. Nici guler alb. Cu toată vigilența polițiștilor am izbutit să mă strecor în expoziție.
N’am mâncat bătaie. Nu. Am fost bruscat, îmbrâncit, înjurat de mamă și de surori de gardiștii galonați și bărbieriți proaspăt. Unul mi-a scăpat din greșeală vre-o trei pumni sub coaste, dar cred că dacă se știa că sunt scriitor nici unul din fleacurile astea nu mi s’ar fi întâmplat.
Pe urmă m’am strecurat în pavilionul culturii. Cărți și steaguri. Steaguri și Cărți. Am așteptat dosit după alții. Au venit o mulțime de domni eleganți cari nici nu scriu nici nu citesc. Unii roșii. Alții rumeni. Alții foarte burtoși. Au venit și cucoane. O sumedenie. Pe urmă a sosit și Măria Sa Regele.
Domnii aceia gătiți au început să vorbească. M’am bucurat. Domnii aceia erau, ca și mine, scriitori. Vorbeau de destinul tragic al scriitorului român și eu vedeam că destinul lor, căci și ei spuneau că sunt scriitori români, nu avea nici un tragism. Dimpotrivă. Mi-am zis: Doamne, sunt scriitor român. Dă-mi și mie un destin tragic, să mi-l plâng și eu, în fața Măriei Sale Voevodului Culturii.
A vorbit și unul, un sociolog grăsun ca un groștei, despre sat și săteni, despre cartea sătească, despre arta sătească și despre closetele sătești. Gândeam: și eu sunt de la sat. Cum de am văzut la sate numai râie, numai sărăcie lucie, numai pelagră și burți flămânde? M’am socotit imbecil și m’am ciupit tare, ca să mă pedepsesc, de fese. Și m’am hotărât să plec la țară, să văd asta, higiena și cultura sătească. Am să încep cu Otopenii înnecați în nămoale și am să sfârșesc cu Domneștii sufocați în bălegar.
Apoi s’au făgăduit scriitorilor case și un palat. Am observat bucurie mare pe obrazul poetului ăluia cu capul țuguiat, Ion Pillat. Și am gândit: e bine. La anul poetul ăsta mare o să se odihnească nu ca acum, la azilul de pe cheiul Dâmboviței, ci într-o casă adevărată, cu uși, cu ferestre, poate chiar cu baie, într’o casă scriitoricească.
Și am fost fericit peste măsură. Și am cugetat: peste patruzeci, cinci zeci ori poate peste o sută-două de ani, când voi deveni și eu poet mare, mi se va îngădui și mie să locuesc într’o casă. Da, într’o casă adevărată. Și mi-a venit să chiui. Mi-a venti să cad în genunchi și să sărut pământul de bucurie. Dar m’am stăpânit și ca să-mi dau seama că nu visez m’am ciupit iar de fese, adânc, până la sânge.
Cartea, un produs de lux
Pe urmă a vorbit Măria Sa și toată lumea a tăcut. Apoi, odată cu strălucitul alai au plecat fracurile și decorațiile. A rămas plebea. Și cărțile, lungite în rafturi ca’n sicrie. Le-am privit pe rând și am vrut să le mângâi, dar un băiat de librărie mi-a strigat: ”Domnu, ia mâna că nu e voie”. Și am luat-o. De ce să n’o iau? Mâna mea. Cărțile, ale lui.
Am admirat romanele, proaspăt apărute. Și cărțile de eseuri. Și volumele de versuri. Am admirat chiar o colecție de cărți, compuse de niște domnișori, pentru țărani, și tipărite, pe hârtie pectată, cu subvenții dela stat, de alt domnișor. E drept, n’am văzut cărți ieftine pe cari să le cumpere un muncitor ori un elev de liceu sărac și sârguitor. N’am văzut nici cărți pe cari un țăran rătăcit prin expoziție să le poată cumpăra cu câțiva lei și aă le pună, la păstrare pentru când o avea vreme să le slovenească, sub chimir.
Dar ce însemnează aceste puține lipsuri pe lângă marile înfăptuiri văzute de mine la expoziția lunii cărții?
Am fost la deschidere. Am fost eri. Am fost alaltăeri. Am fost azi. Vin și mâine. Mă ustură tălpile de drumul pe care îl fac dela Bellu la Băneasa dimineața, dela Băneasa la Bellu seara. Sunt însă fericit. Asist la progresul culturii românești. Asist la marea operă de regenerare a neamului meu prin cultură. Asist la ridicarea scriitorimii române, ca breaslă.
Uitasem să-ți spun: la prânz mănânc pâine cu ridichi pe malul lacului și, întins cu pântecul pe iarbă, regește, compun poemele ce-mi vor aduce nemurirea.
Părerea redacției despre Luna Cărții
Într-o notiță de pe ultima pagină redacțională, Octavian Ruleanu, unul din conducătorii revistei, exprimă o părere mai optimistă despre însemnătatea manifestării de la București:
“Gândurile ni se înfiripează în purpură. Este marea sărbătoare a spiritului deslănțuit ca un val de limpezire peste întunerecul urgiei omenești.
Luna cărții recent inaugurată, depășind de astă dată însemnătatea unei singure săptămâni, ar trebui să fie o ridicare a nimbului scriitoricesc… Poate nu va fi. Totuși… Se va revărsa licoarea miresmelor cuprinse în litere de tipar pecetluite în file, peste poporul cel mult, ce așteaptă lumină… Vom desvălura ceața visului alături de marii creiatori și meșteri ai graiului românesc, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu, Mircea Eliade și restul celor tineri, toți cu stylouri încrustate în aur ascuțit la dalta sufletelor mari și limpezi.
Vom uita sluțenia vremurilor și tânjala inimelor închise în provincia neînțelegătoare, și vom flutura, mulți, puțini câți vom fi, umbrele fantasmelor din viziunile noastre aprinse, cu putere de vis.
Revista noastră urmărește acest drum. Ne închinăm deci în fața puterii dădătoare de slovă și duh. și credem neîndoios în rămășița unor înalte concepții pentru tot ce este frumos și estetic ca artă.”
De altfel, revista despre care vorbim dedică trei pagini consemnării și comentării, adesea critice, a ultimelor apariții editoriale ale perioadei, cărți semnate de scriitori care nu au trecut testul timpului.
Cine a fost Zaharia Stancu?
Pentru că generațiile mai noi poate nu îl cunosc atât de bine pe Zaharia Stancu, un scriitor promovat mai ales în timpul comunismului, redăm câteva repere biografice.
Zaharia Stancu (1902-1974) și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.
Romanul său “Desculț” (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de expresie română și parcurgând globul “în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele existând o traducere și în limba japoneză. Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cărțile lui importante sunt romanele “Șatra”, “Jocul cu moartea” și “Pădurea nebună” (Dilîi-orman> două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman).
A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor. A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a. A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.
Odată cu prăbușirea sistemului comunist, Stancu este eliminat treptat din programele școlare, apoi condamnat la o relativă uitare. Reversul medaliei a făcut ca, fiindu-i promovate timp de decenii opere îndoielnice, să ajungă să fie cunoscut și definit prin și de acestea, literatura de reală valoare scrisă de el trecând în plan secund. Recent, un oarecare proces de reabilitare a fost început de câțiva literați, intelectuali și autori marcanți.
“Poet, prozator, ziarist, constructor și conducător de ziare și reviste ce și-au cucerit un loc în istoria presei și literaturii române, (…) pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o «sarcină», cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruțare, care se angaja cu toată ființa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii românești și străine”, scria în 2012 Valeriu Râpeanu despre acest scriitor care, dincolo de avatarurile lui politice, a avut momentele sale de strălucire.
Fii primul care comentează