Prima atestare documentară a “turţului” (pălincii) s-a făcut în anul 1570

Asculta acest articol

Practic, de la denumirea tăriei se trage şi numele celei mai mari comune din Ţara Oaşului, şi anume Turţ

Distilarea, ca metodă de obţinere a alcoolului etilic este cunoscută încă din secolul al X-lea, însă pentru prima dată se fac menţiuni despre prepararea “turţului” pe teritoriul locuit de români în anul 1570, în localitatea cu acelaşi nume, din Ţara Oaşului, judeţul Satu Mare. De fapt, de la acest termen care face referire la alcoolul produs din fructele de prune fermentate îşi are origniea denumirea localităţii Turţ.

Prunarii sătmăreni şi-au câştigat existenţa parţial sau total din cultivarea prunului, al cărui produs principal era alcoolul dublu distilat.
Însă în anul 1784, statul a înfiinţat cârciumi ale fiscului în Transilvania, fixând şi taxe pentru comercializarea alcoolului. Acestea erau de 11/2 creiţari de vadră de vin şi un creiţar pentru o cupă de pălincă.

Deşi numărul distileriilor şi gradul lor de utilizare a scăzut după anul 1989, se poate constata în prezent o intensificare a activităţii de producere a pălincii în gospodăriile populaţiei, în cazane cu foc direct.
Înainte de Revoluţia din 1989, în judeţul nostru funcţionau 158 de cazane cu foc direct sub patronajul Vinalcoolului şi 2 distilerii la Turţ şi Livada, care foloseau aburul ca agent termic.

În anul 2010, la un “recensământ” al cazanelor de fiert pălincă, sau “turţ”, mai corect spus, a reieşit faptul că numai în Ţara Oaşului sunt 207 asemenea instalaţii. La Batarci erau 22 acum 11 ani, la Bixad – 13, la Călineşti Oaş – 23, la Cămărzana – 25, la Certeze – 13, la Gherţa Mică – 6, la Negreşti Oaş – 3, Oraşu Nou – 21, Tarna Mare – 11, Târşolţ – 33, Turţ – 39, Vama – 3, Valea Seacă – 1.

După cum se ştie deja, primele menţiuni scrise de pe teritoriul României privind pălinca din fructe datează din anul 1570, în documente fiind menţionată localitatea Turţ. Denumirile de “pălincă” sau “turţ” fac referire la acele băuturi care rezultă din prelucrarea prunelor, ca materie primă, iar pentru celelalte băuturi care se obţin din alte specii de fructe ar trebui să se folosească termenul de rachiuri.

În timp, “turţului” s-au atribuit alţi termeni precum pălincă, sau rachiu, dar care nu sunt termeni originari româneşti. Substantivul “pălincă” nu este specific Maramureşului istoric,care cuprindea inclusiv Ţara Oaşului, însă se foloseşte mai frecvent în vorbirea curentă în Chioar şi Codru şi are origine slovacă. La austrieci, cehi şi sloveni, băutura se numeşte palenka, sau paljenka.

Totuşi, etnologul Ioan Godea este de părere că termenul “pălincă” a apărut prima dată în arealul românesc în Satu Mare – Sălaj – Bihor, o zonă cu o tradiţie pomicolă extem de veche mai ales în ceea ce priveşte numărul şi varietăţile de prun.

Prunul ocupă o suprafaţă însemnată în plantaţiile agricole ale oşenilor, dar este răspândit în întreaga ţară. Se găseşte în special în jurul gospodăriilor acestora, fiind moşteniţi din moşi-strămoşi.
Peneghei, Coucine, Căeşti, Albuţe sau Mărghite sunt cele mai răspândite soiuri de pruni din judeţul Satu Mare.

Trebuie menţionat faptul că peste jumătate din producţia de fructe a judeţului Satu Mare are ca destinaţie producerea de rachiuri naturale, din care un procent însemnat de 70% sunt diferitele soiuri de prune cultivate.

Cu secrete de preparare foarte bine păstrate prin viu grai şi nu prin documente scrise, pălinca este una dintre cărţile de vizită nu doar a Ţării Oaşului, ci a întregii Românii, deoarece a trecut de nenumărate ori graniţa statului prin intermediul diplomaţilor, cutreierând astfel toate meridianele lumii.

Povestea pălincii

începe cu afumatul pomilor
fructiferi cu tăciuni

Povestea pălincii produsă în Ţara Oaşului începe încă din iarnă. Gospodarii îşi curăţă livezile şi afumă pomii cu tăciuni, ca mai apoi aceştia să dea în floare. Pomicultorii se îngrijesc până când fructele ajung la maturitate deplină şi sunt numai bune pentru a fi fierte la cazan.

Reţeta de preparare a celei mai bune pălinci s-a transmis din generaţie în generaţie, prin viu grai, de către oşeni, fără însă a fi divulgată şi altora. Metoda de preparare şi învechire s-a păstrat cu multă stricteţe în Ţara Oaşului, cel puţin din anul 1570, când această licoare a fost atestată documentar, pentru prima dată.

Este vorba despre documente care au fost găsite la Prohia Ortodoxă din localitatea Turţ, care dovedesc faptul că localitatea îşi trage numele de la băutura alcoolică având aceeaşi denumire, şi anume: “turţ”.

Reţeta preparării uneia
dintre cele mai vestite băuturi
alcoolice

Reţeta de preparare a uneia dintre cele mai cunoscute băuturi alcoolice presupune multe nopţi nedormite, luni de aşteptare, răbdare de a fi culese numai la maturitatea maximă, dar şi alegerea momentului oportun pentru a fi puse în cazan.

Pălincaroşii cu experienţă din Oaş ştiu că după ce prunele sunt culese, acestea se pun în căzi, iar borhotul rezultat se fierbe până când fermentaţia prunelor este maximă. Pentru a determina cu exactitate acest moment, este nevoie de un simţ special al gospodarului care prepară licoarea.

Aburii care se ridică la prima fierbere sunt supuşi unei alte preparări termice, practic a doua fierbere. Trebuie menţionat că după prima distilare produsul obţinut se toarnă într-un butoi care se acoperă cu un capac din lemn. La redistilare se obţin trei produse: rezeleul, pălinca şi coada.

Străbunii cunoşteau
o metodă unică

pentru a da licorii
o aromă inconfundabilă

Mai demult exista un ritual prin care pălincii i se dădea un gust aparte, o aromă inconfundabilă. Unele familii care au produs pălincă din tată-n fiu, aveau obiceiul ca după fierbere, să ţină licoarea magică în butoaie de mur, pe care le legau cu lanţuri şi le lăsau apoi să se legene pe un pârâu, iar apoi transferau pălinca în alte vase.
Dacă pălinca distilată a doua oară are 60 de grade tărie, ea trebuie stâmpărată, deoarece nu se poate consuma ca atare. Cei care se pricep să facă acest lucru, ştiu că cea mai bună apă este cea de izvor, care gurge repede, şi are puterea de a “îndulci” pălinca, astfel că nu îl “strânge” de gât pe consumator.

Cea mai mare producţie de
prune din ultima sută de ani

Trebuie menţionat faptul că în anul 2004, în Ţara Oaşului s-a înregistrat o producţie record de prune, de altfel cea mai mare din ultimii 100 de ani. Pentru a putea depozita cantităţile imense de prune din acel an, oşenii au fost nevoiţi să sape gropi în pământ, pe care le-au izolat cu folie de polietilenă.

În prezent nu se cunosc foarte multe date despre cum au ajuns oşenii să prepare licoarea care s-a făcut cunoscută în întreaga ţară, în vremea socialismului. Cert este că licoarea a ieşit imediat în evidenţă, prin gustul său tare, dur şi cu o aromă aparte. Întocmai cum sunt şi oşenii.

Unul dintre marile secrete pentru ca pălinca să fie de calitate constă în alegerea fructelor din care se face. Faptul că prima atestare documentară a “turţului”, în anul 1570, s-a făcut într-o localitate din Ţara Oaşului şi anume Turţ, nu este întâmplătoare.

Savoarea deosebită a fructelor din această zonă este dată de condiţiile pedoclimatice prielnice. Umiditatea solului, ariditatea, precum şi compoziţia sa sunt factorii care contribuie decisiv la savoarea pălincii. Prunele se culeg pentru pălincă numai atunci când s-au copt integral.

Pentru că locuitorii comunei Turţ ştiu acest lucru – alături de alte secrete bine păstrate pentru prepararea pălincii -, nu degeaba circulă teoria potrivit căreia că cea mai bună pălincă de prune din lume este cea de la Turţ, şi implicit din nord-vestul României.

Timbrul original şi aroma desăvârşită sunt asigurate de solurile arhaice şi condiţiile pedoclimatice, care în altă parte nu sunt întâlnite în această combinaţie.

Desigur că procesul de distilare este şi el vital în obţinerea produsului final.

În judeţul Satu Mare, şi în special în Ţara Oaşului, după cum se ştie, există sute de pălincii. Pentru că nu toate distileriile sunt modernizate – unele dintre ele funcţionând chiar ilegal, departe de ochii tuturor, din cauza accizelor impuse de stat – nu fiecare producător de pălincă poate să măsoare cu exactitate gradele licorii.

Tăria preparată după metode tradiţionale, este degustată la cazan, de mai multe ori în procesul de producţie, aceasta fiind metoda preferată de a determina câte grade are pălinca. De asemenea, acest lucru mai poate fi determinat prin mărgelele rezultate în urma agitării paharului cu tărie, care trebuie să reziste cel puţin 60 de secunde.

Olenii care consumau tărie

peste limita decentă erau

ironizaţi de întreg colectivul

În Ţara Oaşului, nu a existat niciodată ideea că alcoolul trebuie să se tranforme într-un viciu sau că trebuie consumată oricum şi oriunde. Dimpotrivă. Aceasta prezintă un caracter ritualic, deoarece era o licoare savurată la anumite evenimente importante din viaţa omului, precum botezul, nunta sau înmormântarea.

De asemenea, şi acum există obiceiul ca bărbaţii să bea pălincă din acelaşi pahar, pe rând, pentru a consfinţi o înţelegere, un târg.
Tocmai datorită importanţei pe care o are această licoare în fiecare comună din Ţara Oaşului, s-au scris nenumărate versuri şi ţâpurituri care mai de care mai ironice. Unele dintre acestea îi aparţin poetului Grigore Mariţa, din Turţ:

“Cine o scos prunu-n cale
O făcut mare lucrare
O pus în căldare prune
Şi-o-nvârtit să nu se-afume
La răcire o tras apă
Şi-o curs pălincă curată.”

Fiind un alcool tare, care uneori îl “strânge” pe băutor de gât, se consumă în cantităţi simbolice, tocmai pentru a se evita ideea de desfrâu şi exagerare, lucru pe care oşenii îl dezagreau. În acest sens, în satele oşeneşti cei care consumau tărie peste limita decentă ajungeau a fi ironizaţi de către întreg colectivul.

Una dintre rolurile cele mai importante ale pălincii, pe lângă cel de socializare, este acela că dezleagă limbile. Cu toate că este un gest blamat, consumarea unui pahar de pălincă în plus, aduce nu doar veselia, dar oferă şi prilejul băutorului de a da frâu liber adevăratelor sale intenţii.

                                                        ***

Pentru realizarea acestui material, se aduc mulţumiri speciale directorului Centrului Cultural din comuna Turţ, Viorica Mariţa, şi bibliotecarei Maria Suciu, de la Biblioteca din aceeaşi comună, pentru informaţiile şi fotografiile furnizate.