Asculta acest articolDe-a lungul timpului întâlnirile mai-marilor lumii au continuat să exercite asupra oamenilor o fascinaţie, o aşteptare dictată de dorinţa lor de mai bine. Sigur că de la începutul războiului din Ucraina cea mai aşteptată întâlnire a fost cea dintre Vladimir Putin şi Joe Biden.
Cei doi preşedinţi, credea lumea, că ar fi putut pune capăt conflictului înainte de a se ajunge la distrugerile catastrofale întinse de-a lungul unui an, trecut în cel de-al doilea an, fără să se întrevadă speranţa că se va ajunge la pace.
Cum Rusia şi SUA s-au situat şi se situează în continuare pe poziţii ireconciliabile, întâlnirea dintre Vladimir Putin şi Xi Jinping atrage atenţia tuturor cancelariilor lumii. Oamenii obişnuiţi sunt interesaţi de rezultatele întâlnirii dintre conducătorii celor mai întinse ţări de pe mapamond.
China a uimit prin creşterea economică după adoptarea conceptului “o ţară, două sisteme”. Capitalismul controlat a dat roade din punct de vedere economic, dar în lipsa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti China rămâne cu un picior în comunism, cu altul în capitalism. La rândul ei, Federaţia Rusă este departe de a fi o ţară a drepturilor omului, a libertăţii, o ţară în care democraţia este ridicată la rangul de politică de stat.
Dialogul dintre Vladimir Putin şi Xi Jinping, declaraţiile de presă, au avut izul de altădată al limbajului de lemn născocit pentru a escamota realitatea, pentru a lăsa impresia că totul este minunat, că între parteneri nu există nicio diferenţă de opinie. Momentul cel mai aşteptat, aşa cum deja se ştia, nu a venit: Xi nu a declarat deschis că ţara lui este gata să ajute Rusia cu armament, iar Putin a vorbit despre într-ajutorarea reciproc- avantajoasă din punct de vedere economic. Firmele chineze vor lua locul firmelor din spaţiul euro-atlantic care au părăsit Rusia după izbucnirea războiului şi adoptarea sancţiunilor. Că vizita va schimba ceva în relaţiile dintre China şi Rusia este neîndoios. În bine sau în rău? Cei mai mulţi înclină să creadă că în rău.
Coincidenţa face ca exact în aceeaşi perioadă preşedintele Klaus Iohannis să-şi continue turneul prin ţări exotice. Japonia, Emiratele Arabe, sunt ţări interesante, dar românii aşteptau să-l vadă pe preşedinte în vizite prin Europa pentru a milita, pentru a susţine cauza României, în problema Schengen.
O mai intensă activitate pe plan extern este de dorit din partea preşedintelui, a ministrului de externe, a diplomaţiei româneşti, a guvernului în ultimă instanţă. Dacă ne hotărâm să facem o trecere fulger prin politica internaţională, napărat trebuie să ne oprim în Statele Unite. Intenţionând să candideze pentru un nou mandat, pentru a atrage atenţia asupra lui, Donald Trump face spectacol, anunţă că are semnale că va fi arestat.
În Franţa preşedintele Macron, în ciuda opoziţiei parlamentare şi a protestelor de stradă, a reuşit să impună legea prin care vârsta de pensionare creşte de la 62 la 64 de ani.
Alegerile din 2024, europarlamentare în ţările UE, locale, parlamentare, prezidenţiale în România, inflamează deja spiritele. PSD şi PNL analizează, fiecare în parte, dacă vor câştiga mai mult desemnând un candidat prezidenţial comun, Ciolacu sau Ciucă, ori vor merge separat riscând să piardă în faţa unui alt candidat. Electoratul, datorită acestor crize suprapuse, a tensiunilor din societate, externe şi interne, este imprevizibil.
Curentul suveranist, înlocuind patriotismul cu nuanţe naţionaliste, antrenează într-un adevărat vertij mari mase ale unei populaţii care, în bună parte, şi-a pierdut încrederea în instituţiile birocratice europene.
Printre marii dezamăgiţi se numără, mai ales după eşecul Schengen, românii. Acest lucru îi face să urmărească cu mai mult interes relaţiile din diverse puncte fierbinţi ale globului. Vizitele preşedintelui Iohannis în Orientul Îndepărtat, în ţările arabe, pot fi interpretate şi ca o dezamăgire faţă de lipsa de coeziune, de solidaritate, a ţărilor din Uniunea Europeană.
Fii primul care comentează