Partidele, ca fostele imperii

Asculta acest articol

Conducătorii marilor imperii ştiau că trebuie să atace, altfel vor fi atacaţi. Rusia, Turcia, Austria: moştenitoarele fostelor imperii. Cu cel mai longeviv imperiu, ne-am împăcat. Otomanii atacau numai atunci când nu li se plătea la timp tributul. Un fel de TVA, dar ceva mai mic.
Marile imperii nu se satură niciodată. Invadează, copleşesc duşmanii prin număr. Sute de ani armata terestră invada, copleşea micile ţări prin număr.
Dacă istoria Rusiei se poate confunda cu istoria URSS, iată că nici Federaţia Rusă nu se desparte de un trecut agitat, aspru, întunecat, câinos cu vecinii mai mici. Marea cultură nu s-a transformat în civilizaţie, aşa ca în cazul Franţei, Germaniei, Marii Britanii, ţări ce par să-şi fi însuşit lecţiile celor două mari carnagii din secolul 20.
Scăpată de pericolul turcesc după 400 de ani de vasalitate, pândită de întunecata putere de la Răsărit, România are acum probleme cu mai mărunta, dar hrăpăreaţa Austrie. Cazul Schengen a scos la iveală marile afaceri derulate de firme austriece, în domenii-cheie, finanţe, bănci, asigurări, petrol, gaz, păduri, dar şi cumetria Vienei cu Moscova.
Sigur, Ungaria nu poate fi asociată acestor ţări cu o putere economică uriaşă, în ciuda faptului că Viktor Orban este mai mult conducător decât prim ministru. Derapajele de la democraţie sunt minore în comparaţie cu ale Rusiei şi poate exagerate din perspectiva românilor ardeleni care mai văd posibilă o rupere a Transilvaniei de România. Dacă nu întreagă, bucată cu bucată.
La urma urmei nu te poţi certa decât cu vecinii. Ludendorff, generalul care a retras în 1918 armatele germane din teritoriile româneşti pentru a ataca Franţa, enumera România printre “duşmanii întâmplători”. Un duşman întâmplător înseamnă o ţară inamică, dar care îţi poate deveni prietenă pentru că în trecut ai fost în bune relaţii cu ea.
În categoria duşmanilor sau adversarilor “întâmplători” pot fi încadrate atât partidele politice, indiferent de orientarea lor, cât şi politicienii. Dacă Austria avea alt cancelar probabil vota pentru aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen.
Este greu de crezut că dacă PSD avea alt preşedinte, la fel şi PNL cele două partide s-ar fi încuscrit. De asemenea este greu de crezut că ele sunt cu adevărat într-o relaţie de prietenie adevărată.
Aşa cum există duşmani întâmplători tot aşa există şi prieteni întâmplători. PSD a acceptat să intre într-o alianţă cu PNL pentru că partidul lui Nicolae Ciucă este destul de mic pentru a putea fi considerat un adversar de temut. Dacă PSD joacă la categoria semi-grea, PNL abia dacă sare de la cocoş la mijlociu. Liberalii, când au fuzionat cu democrat-liberalii scăpaţi de sub tutela lui Traian Băsescu, nu-şi imaginau că “Marele PNL” nu va cuceri o treime din electorat. Iată că şi un sfert, un 25% este o ţintă deja prea îndepărtată din moment ce sondajele arată că a pierdut circa 7 procente.
La parlamentarele din 2020 a obţinut 29,2%, iar acum sondajele creditează PNL cu 22%. În schimb PSD creşte uşor, dar constant, de la 34% urcând la 36%.
Drastic a scăzut USR. Aproape s-a înjumătăţit. De la 17,5% obţinut în 2020, este acum cu vreo două procente sub 10%. S-ar părea că reţelele de socializare şi strada nu te ajută decât întâmplător şi o singură dată.
Ciudată este evoluţia AUR. Spre ce se îndreaptă George Simion din moment de partidul său trece de 15%? Spre un politician ca Nehammer, cancelarul Austriei, sau şi-a găsit un model ca Viktor Orban al Ungariei?
Recent George Simion a fost şi la Satu Mare, într-o vizită secretă, fără să anunţe organizaţia judeţeană.
Liderul AUR adună fonduri pentru alegerile de anul viitor şi tatonează piaţa din Transilvania pentru a-şi adăuga o nouă coordonată, anti-maghiară, o direcţie politică verificată în timp de organizaţii şi partide precum “Vatra românească” sau Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor.
Partidele şi politicienii, ca şi imperiile: urcă, stagnează, coboară. Dispar, însă din când în când năravurile reînvie, ajutate de indivizi cu o predispoziţie morbidă, bolnăvicioasă, spre dictatură personală.
Democraţia poate însemna, în fond, lipsa unui dictator unic, în favoarea unor dictatori mai mici şi mai mulţi.