Asculta acest articol
Salariul minim a rămas singura modalitate de creştere salarială colectivă de amploare după 2010, negocierile colective cunoscând un declin accelerat şi politica salarială din sectorul bugetar fiind formal scoasă de sub incidenţa oricăror negocieri, reiese dintr-un studiu realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România.
“Odată cu revenirea economică începută în 2013, devenea evident că dinamica salarială nu urma să recupereze de la sine şi într-un orizont de timp rezonabil decalajul faţă de evoluţia generală a economiei – scăderea bruscă şi puternică a părţii salariale în PIB sugera că salariaţii au fost cei care au suportat cea mai mare parte din povara crizei şi a austerităţii ce a urmat. Cel puţin până la reapariţia deficitului de forţă de muncă ieftină către sfârşitul deceniului, era evident că negocierile individuale între angajaţi şi angajatori nu aveau cum să inducă salariilor o evoluţie măcar sincronă cu cea a activităţii economice”, notează autorii studiului, prezentat în cadrul unui eveniment online.
Incidența salariului minim s-a menținut în 2017-2019 în ciuda faptului că angajatorii reclamau un deficit de forță de muncă
Potrivit cercetării, acest scop iniţial al creşterii salariului minim s-a permanentizat rapid, odată ce a devenit clar că foarte mulţi angajatori din mediul privat nu erau dispuşi să crească salariile în absenţa unor constrângeri legislative, lucru evident dacă ne uităm la creşterea accelerată a numărului de CIM-uri cu salariul minim.
“Situaţia s-a menţinut chiar şi în perioada 2017-2019, când ne-am fi aşteptat la o reducere a incidenţei salariului minim pe piaţa muncii date fiind frecvenţa şi intensitatea cu care angajatorii reclamau creşterea deficitului de forţă de muncă. Aşadar, importanţa politicii salariului minim nu e dată doar de faptul că are un impact direct asupra unei treimi din contractele individuale de muncă cu normă întreagă, ci şi pentru că rămâne un mijloc esenţial pentru a impulsiona creşterea veniturilor salariaţilor într-un context în care negocierile colective şi individuale între angajaţi şi angajatori nu joacă un rol important”, mai susţin autorii studiului, cita\i de Agerpres.
Potrivit cercetării, dacă vrem să obţinem o înţelegere adecvată a evoluţiei şi nivelului salariului minim din România în comparaţie cu celelalte ţări europene trebuie în primă instanţă să operăm o corecţie. Ţinând cont că salariul brut trebuia crescut în 2018 cu 20% doar pentru a conserva salariul net, creşterea efectivă fiind doar ce s-a adăugat peste această creştere formală.
În euro, salariul minim brut necorectat era în 2020 de 461 de euro, mai mare decât în Ungaria, Letonia şi Bulgaria. Astfel, corecţia pentru transferul de contribuţii rezultă însă într-un salariu minim brut de doar 389 de euro, ceva mai mare decât în Bulgaria, însă semnificativ mai mic decât în orice altă ţară estică: 86% din nivelul salariului minim din Ungaria, 71% din nivelul din Cehia şi doar 67% din nivelul din Slovacia şi Polonia.
“Decalajul faţă de vest este uriaş, salariul minim din România fiind în continuare de patru până la cinci ori mai mic. Desigur, creşterile din ultimul deceniu sunt vizibile, situaţia în anul 2010 fiind mult mai proastă. Totuşi, diferenţele sunt în continuare suficient de mari încât să nu putem vorbi de o apropiere sensibilă a salariului minim din România de cel din ţările europene mai dezvoltate”, se mai spune în raport.
Dacă ne interesează puterea de cumpărare a salariului minim din fiecare ţară, comparaţia în euro nu e pe deplin relevantă, din moment ce pot exista diferenţe semnificative de preţuri între ţări.
“Eurostat publică ajustări la paritatea puterii de cumpărare, bazate tot pe salariul minim brut. Cum era de aşteptat, o asemenea ajustare apropie destul de mult salariile dintre ţări, micşorându-le pe cele din vest şi mărindu-le pe cele din est (preţurile fiind mai mici în est, în termeni de cumpărare salariile de aici sunt comparativ mai mari decât în termeni nominali). Cu un salariu brut artificial ridicat de transferul de contribuţii şi cu preţuri mai mici decât în multe alte state membre UE, la prima vedere România urcă semnificativ în clasamentul salariului minim la nivel european. Dacă facem însă corecţia pentru transferul de contribuţii, observăm că clasamentul este cel obişnuit, cu România în continuare foarte mult în spatele Sloveniei, Poloniei sau Lituaniei şi sensibil sub Cehia sau Ungaria; faţă de ţările din vest, salariul minim din România este pe la jumătate. Dacă ignorăm distorsiunea majoră indusă de recentele schimbări fiscale din România riscăm deci să ajungem la concluzii hazardate, care nu au nimic de-a face cu realitatea, aşa cum se întâmplă în studiul publicat recent sub egida Confederaţiei Patronale Concordia, potrivit căruia ‘calculat la paritatea puterii de cumpărare, nivelul salariului minim din România este superior multor state din regiune, fiind al doilea după Polonia'”, arată raportul.
Fii primul care comentează