Floare Surdului din Boineşti: “Am învăţat danţu’ oşenesc pe lângă meri şi pruni”

Asculta acest articol

Pe mătuşa Floare Pop, a Surdului, din Boineşti, am  întâlnit-o la mai toate evenimentele tradiţionale din Ţara Oaşului, precum sunt şezătorile, nunţile în stil vechi, ori ateliere meşteşugăreşti, înconjurată întotdeauna de fete, ori copii dornici să înveţe măcar puţin din ceea ce a deprins de la mama ori bunica ei: lucrul la tiară (război), recondiţionarea de cunune vechi ori construirea lor de la zero, pentru miresele din Boineşti, recondiţionarea hainelor oşeneşti vechi, coaserea unei straiţe, întreţinerea veşmintelor tradiţionale.

A prins drag de mică de straiele pe care le îmbrăcau mama şi bunica sa, precum şi de reţetele de sarmale şi multe alte mâncăruri gustoase pe care le prepară şi care te îmbie încă de la intrarea în curtea casei sale. Are mai multe încăperi dedicate obiectelor oşeneşti vechi, începând de la pindileauă, cămeşi, zadii, barşoane, cunune, oluri de lut, blide, lăzi de zestre, procouţă, peretare, fotografii realizate acum zeci de ani, păpuşi îmbrăcate în veşminte tradiţionale şi multe multe alte obiecte, pe care e păcat să nu intraţi să le vedeţi, dacă treceţi pe la Boineşti. Mătuşa Floare este un adevărat promotor al Ţării Oaşului şi are întotdeauna câte ceva interesant de povestit, fie despre comuna natală, fie despre obiceiurile care odinioară se practicau numai la Boineşti. Ne-a povestit multe despre cum a reprezentat cu cinste şi mândrie Boineştiul şi implicit Ţara Oaşului, la diferite concursuri şi târguri, cum a învăţat să joace oşeneşte pe lângă meri şi pruni, cum băieţii din sat aveau obiceiul, de Sfântul Gheorghe, să fure porţile fetelor, sau cum acestea erau stropite, de Paşti, cu găleţi cu apă, de către feciorii care astfel îşi arătau interesul faţă de ele.

– Când aţi ţâpurit pentru prima dată şi când aţi învăţat cântul specific Ţării Oaşului? Se cunoaşte faptul că este foarte greu, necesită experienţă multă şi talent din plin.

– Prima dată când am ţâpurit, a fost pe la “râtaş”, când eram mică. Îmi amintesc că învăţam să “gioc” pe lângă pruni, că noi când mergeam la “râtaş” aveam şi ceteră şi jucam. Noi aveam acasă pruni şi meri. Noi, fetele, acolo ne-am învaţat să jucăm, acela ne era partenerul: prunul sau mărul. Prima dată când am ţâpurit eu, a fost în ziua nunţii mele, când am fost mireasă. Apoi, am început a ţâpuri la toate nunţile, botezurile… N-a fost nuntă, n-a fost botez sau chef ori majorat la care să nu ţâpuresc. Toată săptămâna am fost bucătăreasă, la toate evenimentele prin sat, dar eu duminica seara am jucat “Colacii”, am jucat “Găina”. Am fost dintotdeauna o fire distractivă şi am avut noroc că şi soţul meu a fost şi el tot aşa.

Până după Revoluţie aveam ciupercă în sat şi mergeam şi noi femeile cu bărbaţii şi jucam. Nu se punea problema de a nu juca, ci eram alături de fete şi băieţi. Am avut şi trei copii şi am jucat în sat de numai.

– Talentul dumneavoastră de a ţâpuri v-a adus multe satisfacţii. Printre altele, aţi ajuns, destul de recent şi la Concursul de Folclor Ţara Oaşului, prima ediţie, care a avut loc în 2019. A fost, practic, prima apariţie pe scenă, în calitate de interpretă.

– Da, aşa este. Atunci a fost prima mea apariţie pe scenă, în calitate de ţâpuritoare. M-a înscris doamna Maria Tripon, dorind să-mi facă o surpriză, nici nu am ştiut că a făcut lucrul acesta. Nu ştiu cum a ieşit, cum am ţâpurit, am fost cu emoţii, la oameni le-a plăcut, m-au aplaudat, şi într-un final şi eu m-am simţit tare bine pe scenă. Au fost alături de mine soţul, copiii, nepoţii, ceea ce m-a făcut să strălucesc de fericire. Am fost apreciată şi din juriu. Mi-a spus doamna Maria Petca Poptean faptul că am ţâpurit frumos. Cu siguranţă că voi participa şi la celelalte ediţii. Eu una, abia le aştept şi pe următoarele.

– Aţi fost şi la Sărbătoarea Cântecului Românesc, Jocul la Şură, din Gherla, unde aţi primit Diplomă pentru cel mai frumos costum.

– Da… La acel concurs am fost cu domnul Mihai Zele, cu Dobu Vasile Ceteraşu. Mă mândresc tare cu toate costumele pe care le am. Le-am achiziţionat în timp, cu greu, atât de la oamenii din sat, cât şi din alte sate. La Gherla m-am dus cu un costum de Boineşti, foarte drag mie şi mă bucur din suflet că mai sunt concursuri şi oameni care apreciază ceva autentic.

-Este cu adevărat un lucru complicat să îmbraci un costum oşenesc?

– Să te legi la cap cu un chischineu, în Ţara Oaşului, este o adevărată artă. Nu de puţine ori, eram rugată să îmbrac tinerele care vizitează Muzeul în aer liber al Ţării Oaşului dornice să poarte portul popular, deoarece fetele venite din alte părţi nu ştiu cum trebuie să stea chischineul, ori pindileul, ori zadia. Acelea trebuie să stea aţă pe o fată. Începând de la chischineu.

– Mai aveţi o diplomă de participare la Târgul “Produs de Oaş şi Maramureş”, eveniment care a avut loc în august, anul acesta, şi a durat 10 zile.

– A fost un târg la care fiecare s-a dus cu ce a avut. Eu m-am dus cu hainele oşeneşti, atât de dragi mie. M-au întrebat mai mulţi dacă le vând şi nu le dau pe mii de euro. Dacă cineva doreşte, poate să vină la mine, să le îmbrace pentru o poză, sau la un eveniment, dar de vândut, în niciun chip. Le-am achiziţionat cu greu, şi tot zic că nu mai cumpăr altele, şi iar îmi apare câte un rând de haine la vedere şi mi-e greu să nu le cumpăr. Eu mă ocup de recondiţionare. Mai fac straiţe pe care le ofer cadou cunoştinţelor, copiilor.

– Oamenii din sat vă ştiu de femeie foarte harnică, muncitoare, dar şi dornică să arate altora din meşteşugurile pe care le ştie.

– La şezători sau ateliere, i-am învăţat pe copii şi să facă boace. Îi mai învăţ să coasă, să facă şnururi. Cu mine le place la copii că le arăt cum se ţese, îi învăţ tot ce ştiu. Când merg la Muzeu imediat spun: Iar a venit tuşi Floare… una-două ne învaţă orice. Eu ştiu să fac şi barşoane, dar pentru mine, sau pentru cadou.

Apoi, mie nu mi-e ruşine să muncesc şi nu mi-a fost niciodată. Am găini, mă duc la întors fânul, dulceaţă fac, gătesc de toate, şi ţâpuresc, fac mâncare pentru nunţi şi alte evenimente…

– Şi faceţi nunta de la A la Z. Aveţi firma de catering, o voce de privighetoare, experienţă cât încape, numai să avem liber la evenimente odată.

– Până în 2019 am avut şi câte 8 – 10 evenimente la care a trebuit să fac mâncare, într-o zi am avut de făcut 1000 de boace şi 500 de gogoşi, dar sincer… abia aştept să revenim la normal.

– Deşi în 2018 aţi trecut prin multe evenimente, după cum ne-aţi mărturisit, în fiecare lună v-aţi confuntat cu cel puţin o problemă, sunteţi omul care are mereu cu zâmbetul pe buze, unul care vine din suflet, şi tocmai de aceea este şi molipsitor.

– Aşa este. Una peste alta au venit şi când m-am dus la Muzeul în Aer Liber al Ţării Oaşului, m-am şi relaxat. Am fost invitată la evenimente de nenumărate ori, unde m-am implicat şi trup şi suflet. Au urmat alte acţiuni, cu Asociaţia Ţara Oaşului, deşi nu sunt înscrisă oficial. Unde era domnul Vasile Lucuţ la evenimente, mergeam şi eu. Nu m-a chemat el personal, dar au fost cunostinţe de ale mele şi m-au luat şi pe mine în hora lor. Au zis să nu ţâpuresc singură, că eu tare fain ţâpuresc. Întotdeauna mergeam în Călineşti la evenimente, mergem în fiecare august, în praznic, şi acolo am făcut un show de zile mari. Am fost în praznic şi în Certeze. Au fost nişte sărbători foarte reuşite. Dacă o ţineam în ritmul asta, anul ăsta nu ştiu unde pe unde mai ajungeam. ”

– Aţi păstrat obiceiurile şi tradiţiile oşeneşti acolo unde se păstrează cel mai bine: În sufletul dumneavoastră. Sunteţi omul care întotdeauna a dăruit aproapelui din tot ce avea, astfel că v-aţi gândit să vă aşterneţi amintirile legate de obiceiuri din Boineşti pe hârtie, pentru a rămâne şi generaţiilor următoare.

– Sunt amintiri frumoase, pe care am zis că ar fi păcat să nu le trec într-o carte. Am, de fapt, trei cărţi, în care am cuprins tradiţii şi obiceiuri, precum şi reţete din zona satului Boineşti. Am scris despre unele obiceiuri de nuntă pe larg, cum sunt: danţu’ colacilor, danţu’ găinii, hori, strigături, strigătu’ miresii, bulciugu mirelui.

Am scris foarte multe şi despre satul Boineşti, despre ce s-a întâmplat pe timpul lui Ceauşescu. Cum erau obiceiurile şi tradiţiile de Paşti în comuna noastră, cum ne-am corindat de Crăciun, de Sântă Mărie Mare… Am mai scris despre cum se furau porţile de Sângeorgi. La noi se furau porţile de la fete, dar apoi au început să fure şi de la băieţi. Practic, feciorii veneau noaptea şi furau porţile de la fete, şi le duceau prin cimitir, şi vai de capul părinţilor care trebuiau să le caute şi să le ducă înapoi acasă. Fetele s-au răzbunat şi ele apoi, şi mergeau şi îi trimiteau pe părinţi să fure şi ei porţile de la băieţii cu pricina. Şi eu am avut băieţi care mi s-au dus cu porţile acelea mici, dar erau şi nişte feciori care au luat şi porţile alea mari, care mergeau în grupuri de câte 4, care erau mai băgiocoroşi. Şi apoi dimineaţa nu ştiam de unde să le luăm. Erau ocazii când ne găseam porţile pe la alţi vecini, care şi ei îşi căutau porţile pe undeva prin sat. Îmi amintesc că lunea, după Paşti, veneau băieţii şi stropeau fetele, la fiecare acasă, cu femei cu tot. Şi închipuie-ţi că nu ne stropea cineva cu parfum. Pe vremea aia era găleata cu apă. Luam găleţile şi apoi dă-i… iar bărbaţii dădeau şi ei în mintea feciorilor. Luau găleţile cu apă şi dă-i pe noi, femeile măritate.

Acest obicei al udatului fetelor era după biserică. Mergeam prima dată la Biserică şi apoi se întâmpla tot. Marţi după amiaza, după ce veneam de la biserică, mergeam noi fetele să-i stropim pe băieţii din vecini. Pe atunci, ieşea toată uliţa pe drum. Eram toţi afară, dar atunci eram droaie şi de copii. Şi apoi dă-i o tură cu găleţile cu apă, dar apoi ne udau tot ei pe noi, că fetele nu avea forţă să ridice găleţile cu apă aşa pline şi aşa de repede ca băieţii.

Astea sunt toate amintiri de-ale mele. Acum doi am început să scriu acest manuscris şi în 6 ore am scris 20 de pagini.

– Întotdeauna aţi fost pasionată de gătit. Aţi strâns într-un caiet şi reţete de prăjituri de la bunica, ori de la femeile mai în vârstă din sat, precum şi reţete de mâncare. Aţi adunat totul într-o altă carte-manuscris.

– Aşa este. Am foarte multe reţete strămoşeşti, dar mai am un manuscris în care am povestit nunta mea în detaliu. Tot ce s-a întâmplat de marţi, de când au început pregătirile, cu prăjitura, vineri am făcut aperitivul, sâmbăta s-au pus  oalele cu carne, cu boace cu tot ce mai era pe atunci în meniu. Am notat aici tot ce s-a întâmplat, în detaliu, cu steag, cu toate momentele care erau atunci importante pentru o nuntă în Boineşti. Mi-a venit Nicolae Sabău la nuntă. N-a fost până atunci la nimeni, pentru că nu au fost cântăreţi renumiţi în perioada aia. Cred că am avut 700-800 de persoane la nuntă, nu ştiu sigur, că am făcut în cort, ca pe vremea aia, era un cort foarte mare. Pe atunci nu se făceau invitaţii speciale ca acuma la nunţi. Pe vremea aia venea tot satul la nuntă, tot Boineştiul. Dacă avea tata prieteni şi prin alte localităţi, veneau şi ei.

***

Acum, când s-au împlinit 40 de ani de la acel moment, mătuşa Floare Surdului are patru feciori, mândră nevoie mare de ei, care i-au umplut casa de nepoţi. Se bucură că soţul i-a fost întotdeauna alături. Se bucură mai ales când reuşeşte să se împartă cu succes între familie, precum şi toate activităţile în care este implicată: proiectele de la Muzeul Ţării Oaşului; evenimentele din Boineşti, precum şi alte localităţi, la care este chemată să gătească fiind recunoscută ca bucătăreasă extraordinară; nunţile tradiţionale, la care ţâpureşte cu măiestrie; hainele oşeneşti vechi care îşi cer constant dreptul de a fi recondiţionate; lucrul la tiară, ori momentele în care adună copii în jurul ei, pentru a-i învăţa meserii demult uitate.

Fiind o promotoare neobosită a Ţării Oaşului, Floare Surdului va fi invitata emisiunii “Oaşul sunt eu”, care se va difuza în curând, la Informaţia TV, la o dată şi oră anunţate în prealabil.