Asculta acest articolE din ce în ce mai greu să faci opoziție. Ce înseamnă a face opoziție? În primul rând a nu fi de acord cu nimic din ceea ce face guvernul.
A face opoziție înseamnă a contesta măsurile de protecție anti-Covid-19 decise de guvern, considerând că se încalcă drepturi și libertăți cetățenești.
A face opoziție mai înseamnă a nu crede că virusul este atât de periculos și că guvernul profită de ocazie pentru a lua decizii ce conduc spre un nou tip de dictatură. Un partid de opoziție simte că are obligația de a trage atenția puterii că prin măsurile restrictive distruge economia. În același timp, opoziția se simte datoare să ceară majorarea pensiilor, eventual a salariilor, dublarea alocațiilor pentru copii etc. etc.
Să nu uităm că zilele acestea începe noul an școlar, iar opoziția, recunoscând pericolul infectării, cere amânarea cursurilor până se va mai domoli pandemia. Nu se poate trece peste alegeri. De ce să nu fie amânate? Iar dacă alegerile locale vor fi amânate, de ce să nu se amâne și alegerile parlamentare? Da, este din ce în ce mai greu să faci opoziție. Pentru că, prin definiție, un partid de opoziție trebuie să fie împotriva tuturor măsurilor luate de guvernul în funcțiune.
Reiese de aici că este mai ușor să fii la guvernare decât în opoziție. Ca guvern ai întreaga responsabilitate. Protecția cetățenilor în fața pericolului de infectare cade în sarcina guvernului. Buna desfășurare a cursurilor școlare, dar și repornirea economiei sunt sarcini ale guvernului. Se intersectează pe undeva, în vreun punct cât de minuscul, responsabilitățile puterii și ale opoziției? La nivel național este de neimaginat ca un partid de opoziție să fie în acord cu un partid de guvernare. O cât de mică înțelegere este considerată blat.
La nivel local lucrurile ar trebui să fie mai nuanțate, dar fiecare organizație județeană, fiecare cetățean înregimentat politic se simte obligat să se racordeze liniei politice a partidului din care face parte. O dispută la nivel central între liderii naționali nu se deosebește de o dezbatere la nivel local. Există un fir roșu ce străbate un partid de sus până jos. În disputele interpartinice se folosesc aceleași argumente și contra-argumente.
Ar rezulta de aici că în interiorul aceluiași partid există o unitate de gândire și de acțiune care dau identitate și specificitate formațiunii respective. Practic, liderul național poartă în sine întreaga ideologie a partidului. Ajungem, însă într-un punct sensibil. Actualii liderii nu sunt, din păcate pentru ei, foarte mari oratori. În cazul PSD este suficient să-l comparăm pe Marcel Ciolacu cu un Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Desigur, pălește chiar și față de un Mircea Geoană. Ludovic Orban, ca orator, nu se ridică la nivelul lui Crin Antonescu. Nici Kelemen Hunor nu are personalitatea fostului lider UDMR Marko Bela. Liderii ALDE și Pro România nu pot fi comparați cu nimeni întrucât ei sunt fondatorii partidelor pe care le conduc. Un caz aparte îl reprezintă Traian Băsescu. Un om care trage după el un partid.
Nu există termeni de comparație nici în cazul liderilor USR și PLUS. Dan Barna și Dacian Cioloș ar trebui să creeze un stil, dar cele două formațiuni au un statut aparte. Sunt încă în formare, ezită să adopte o ideologie pe față. Vor vira spre stânga? Sunt elemente care le recomandă ca viitoare purtătoare de stindarde ale stângii postmoderne. Poate acesta este și motivul pentru care Ludovic Orban nu a inclus USR și PLUS printre viitorii parteneri de guvernare, alături de UDMR și PMP, formațiuni clasicizate. Este greu să faci opoziție când nu ai o ideologie clară, un program bazat pe principii ferme. Este greu și să guvernezi atunci când te pretinzi partid de dreapta, dar te vezi obligat să iei mereu măsuri de stânga.
