Asculta acest articolLa 27 ianuarie 1919, după o grea suferinţă, poetul maghiar Ady Endre se stingea din viaţă la Budapesta. Funeraliile sale au căpătat proporţiile unei adevărate furtuni de lume. Era considerat una dintre vocile care au apărat maghiarimea, în ceea ce avea ea mai profund.
Centenarul morţii nu a fost pe măsura funeraliilor din anul 1919. Budapesta lui Viktor Orban nu mai era Budapesta de după Primul Război Mondial. Ungaria ieşea ciopârţită din primul mare carnagiu al secolului 20.
Pe de altă parte, circula şi zvonul că Ady ar fi fost socialist şi astfel nu mai era în ton cu noua direcţie politică imprimată de premierul Orban.
De o comemorare pe măsura operei sale nu a avut parte nici în judeţul în care se află casa memorială. Poate nepăsare, poate covidul, dar şi ecoul nereceptării pornit de Budapesta.
De altfel şi Centenarul morţii unui alt titan, de data aceasta om politic, dr. Vasile Lucaciu, nu a găsit un ecou la Bucureşti. Dacă Regele Ferdinand trimitea un mesaj, o coroană, iar primul ministru Brătianu participa la funeralii, preşedintele care a semnat legea care-i conferea “leului de la :işeşti” titlul de Erou al Naţiunii Române nu a trimis nici măcar un mesaj. În schimb sătmărenii l-au comemorat printr-o serie de manifestări cu totul deosebite.
Ratarea unor date semnificative pentru istoria şi cultura naţională a devenit un obicei. Nicio surpiză dată fiind calitatea intelectuală a celor care ajung în funcţii-cheie din stat, parlamentari, miniştri, înalţi funcţionari, aleşi locali.
Va trebui să ne împăcăm cu situaţia şi scriitori, artişti, oameni de cultură, muzicieni, să se descuce singuri. Cei vii să-i comemoreze pe cei morţi şi cu asta este rezolvată problema cultului, a simbolisticii construite în timp în jurul unor mari personalităţi.
Născut în Mecenţiu, azi în judeţul Satu Mare, sat care îi poartă acum numele, evident şi din cauze geografice, Ady Endre, poet maghiar de o sensibilitate aparte, a fost adoptat de scriitorii români, mai cu seamă în judeţele Sălaj, Satu Mare şi Bihor încă din perioada interbelică.
Două nume de români ies în evidenţă în relaţiile cu poetul maghiar: Aurel Popp şi Ocavian Goga. Pictorul Aurel Popp s-a zbătut, în dificilul deceniu 1950-1960, să reconstruiască gospodăria părinţilor lui Ady şi să transforme casa într-un loc de pelerinaj. A reuşit. Astfel, în special maghiarii, au un loc simbolic în care pot gândi şi despre propria lor cultură, nu doar despre probleme politice şi naţionale. În urmă cu ceva ani, o echipă formată din directorul adjunct al Muzeului Judeţean, Szocs Peter, din Oana Păcurar şi Adriana Zaharia, au refăcut expoziţia, au reparat şi restaurat cele două case ale bătrânului Ady Lorinc, severul tată al poetului şi al blândei lui mame, Maria, despre care Aurel Popp scria că i se spunea în sat “Fata-româncă”.
Marcarea zilei de 27 ianuarie, ca dată importantă în biografia poetului, organizată la Poesis, împreună cu criticul literar Al. Cistelecan şi cu scriitorul şi traducătorul Kocsis Francisko, reprezentanţii prestigioasei reviste Vatra de la Târgu Mureş, cu cunoscutul poet Ion Mureşan de la Cluj, nu este o simplă acţiune culturală. Cu această ocazie îi readucem în actualitate pe o parte din traducătorii în limba română ai operei lui Ady Endre originari din Satu Mare: Gabriel Georgescu, Costa Carei, Corneliu Balla, V. Herman etc. Dar primul traducător care are meritul de a fi atras atenţia asupra valorii poeziei lui Ady Endre a fost George A. Petre. Volumul “Sânge şi aur” tipărit în mai multe ediţii, având parte de cronici apreciative, a fost o adevărată revelaţie pentru publicul românesc.
Aşadar, odată cu comemorarea poetului maghiar Ady Endre, nu-i uităm nici pe scriitorii români care i-au tradus şi popularizat opera.
Fii primul care comentează