Asculta acest articolNu există nicio îndoială că principalul produs pe care-l exportă SUA este imaginea. Prin tot ce face. Fie că este vorba despre filme, fie că este vorba despre securitate. Prin ce se deosebește de restul lumii? Vorbim despre jandarmul lumii, și asta spune tot.
Există mulți președinți care conduc țări, dar nu știu ce să facă. Există primari care conduc orașe și comune cu care nu știu ce să facă.
Există președinți de consilii județene care conduc câte un județ cu care nu știu ce să facă. S-ar părea, că Statele Unite sunt o excepție. Acolo sistemul, principiile, procedurile standard, conduc destinele oamenilor, nu președintele, nu guvernatorii, nu primarii, nu procurorii. Părinții fondatori au creat un mecanism social și politic funcțional indiferent de cine se află la conducere. Sistemul elimină rebuturile. Cazul Watergate este exemplul suprem. Și Nixon nu a făcut altceva decât să înregistreze niște convorbiri telefonice.
Nici America nu a fost lipsită de perioade în care libertatea de expresie era cenzurată. Vânătoarea de comuniști de după război a dus la exagerări. Dar cenzura lor mergea în altă direcție decât cenzura regimurilor comuniste. Prin 1950, în perioada filmelor noir, Asociația producătorilor de filme din SUA a refuzat să acorde drept de difuzare unui film pe motiv că la sfârșit criminalul nu a fost prins, rezultând că el se putea plimba liber prin țară.
Cam în aceeași situație pare să fie și Donald Trump. În situația în care ar câștiga alegerile și ar deveni președintele SUA, celui mai puternic om din lume, nu i s-ar da voie să se plimbe liber prin propria lui țară. Sistemul l-ar prinde în chingile sale. L-ar obliga să respecte procedurile. Democrația americană, la fel ca Justiția, este standardizată. Năvalnicul Donald, ajuns președinte, ar fi strâns în menghină, iar dacă ar da semne de nemulțumire, sistemul l-ar elimina ca pe o piesă nelalocul ei.
Prin urmare, pentru democrație, contează prea puțin dacă va câștiga Trump sau Clinton. Ceea ce s-ar putea schimba este economia, și, în parte, politica externă. Dar și acestea depind de politicile celor două partide. Democrații, când ajung la putere, guvernează într-un fel, republicanii, în altul. Nu există însă zmucituri, “schimbări de paradigmă“, cum zice președintele nostru, Klaus Iohannis că ar vrea să facă în România.
Tentația de a ne compara cu SUA este mare, însă distanța este atât de mare încât nu se văd decât diferențele. Asemănările sunt pur întâmplătoare, irelevante.
Întâmplarea face ca aproape în ziua în care în Statele Unite au loc alegeri prezidențiale, în România să înceapă campania electorală. Probabil strategii partidelor din România vor fi urmărit cu atenție campania lui Hillary Clinton și mai ales a lui Donald Trump.
Mulți îl vor fi comparat pe candidatul republican cu Corneliu Vadim Tudor, și în parte cu Traian Băsescu. Președintele PRM a încetat din viață, iar Traian Băsescu nu mai pare dispus să recurgă la gesturi extreme care să atragă atenția. În concluzie nu avem un personaj politic de factura lui Trump care să învioreze campania electorală. Dacian Cioloș, devenit personaj central, nu are nici măcar vitalitatea doamnei Hillary Clinton.
Nu demonstrează că ar avea măcar determinarea ei. Celălalt lider, Liviu Dragnea, nu seamănă cu nimeni. Cu sau fără voia lor, cei doi – Cioloș și Dragnea – sunt puși față în față de către alegători. Pentru o lună de zile ei sunt trampii și hilarii noștri. Care dintre ei va ieși învingător? Depind alegerile din România de victoria candidatului republican sau democrat?
Într-o anumită măsură, da. În situația în care ar câștiga Donald Trump, ambasadorul Kleem, numit la București de un președinte democrat, ar fi mai puțin vocal, nu ar mai da sfaturi despre cum trebuie să acționeze DNA-ul.
Ziua în care americanii votează este cea mai lungă. Întregul mapamond așteaptă rezultatul cu înfrigurare. Prin urmare și cetățenii români.
