Vorbe mari despre idei mici, traduse din română în română

Asculta acest articol

Vorbe mari despre idei mici, traduse din română în română

sau cum poţi speria cititorii cu vorbe pompoase, dar goale de sens

A apărut în rândul unor profesori (mai ales de limba română) o păguboasă modă de redactare într-un stil pe cât de bombastic, de afectat şi lipsit de orice urmă de naturaleţe, pe atât de confuz. Am putea spune că este moda exprimării generale, abstracte, alambicate, voit neclare, cu vorbe mari, pentru a impresiona şi, de fapt, a păcăli cititorul. Dar, la o privire mai atentă, vom observa că acele vorbe mari exprimă de obicei idei mici, insignifiante uneori. În definitiv, ideile sunt cele care contează ca valoare, nu cuvintele.

Obscurităţi academice

E drept că, uneori, în ştiinţă sunt tratate adesea probleme cu adevărat complicate, pe care dacă vrem să le comunicăm, trebuie să muncim din greu pentru a le exprima într-un limbaj inteligibil. Alteori, în ştiinţă întâlnim şi probleme simple, situaţie în care unii oameni complică limbajul pentru a impresiona interlocutorii. Unii autori sunt încântaţi când reuşesc, printr-un limbaj neinteligibil, să-i ţină deoparte pe cei neiniţiaţi, insinuând ideea că doar ei – experţii – sunt în stare să înţeleagă misterele profunde ale profesiei lor. Este ceea ce spunea ironic poetul Ion Bala într-o franceză românizată: ”epate le prolete”.
Altfel spus, în încercarea de a conferi prestanţă discursului, întâlnim deseori texte care mimează limbajul ştiinţific. Circulă prin mediile profesionale fel de fel de termeni-trompetă, în jargon, care nu întotdeauna aduc un plus de claritate, ci mai degrabă urmăresc să epateze cititorul (acquis, interfaţă, draft, trend, target, aplică, input, paradigmă, implementează…).

Un exemplu de text încâlcit, dar care se vrea pretenţios

În cele ce urmează, vom da un exemplu de text pretins ştiinţific, dar încărcat până la saturaţie cu ceea ce criticii numesc ”obscurităţi academice”, sau, mai plastic, cu idei creţe. Pe deasupra, toată construcţia textului este lipsită de structură şi de organizare logică. Iată, aşadar, un pasaj extras din comunicatul unei asociaţii, condusă de o profesoară:
“Asociaţia EcoLogic Maramureş a demarat un nou proiect de integrare a acquis-ului de mediu în dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale din judeţ. Scopul acestuia este de a implica sectorul nonguvernamental din judeţ în integrarea noţiunilor şi cerinţelor prevăzute de acquis-ul de mediu în practicile agricole din comunităţile rurale, ţinta fiind în special ecosistemele naturale şi seminaturale caracterizate de habitate de pajişti şi păşuni montane.
Noul proiect se adresează unor grupuri ţintă, acestea fiind constituite din şapte organizaţii de mediu şi dezvoltare durabilă din şapte comunităţi rurale, respectiv Şişeşti, Deseşti, Budeşti, Ocna Şugatag, Giuleşti, Vadu Izei şi Săpânţa, incluzând autorităţile şi factorii de decizie în a căror teritorii administrative se află aceste terenuri deosebit de valoroase din punct de vedere natural.
Urmărind introducerea preocupărilor de mediu în politicile şi practicile agricole, activităţile proiectului vor cuprinde: dezvoltarea capacităţilor grupurilor ţintă prin instruire şi schimb de experienţă, crearea unui cadru de lucru comun între organizaţii şi autorităţi pentru informarea şi conştientizarea populaţiei din mediul rural cu privire la reglementările comunitare în domeniu şi implicarea acestora în planificarea participativă a unor planuri de conservare, care să faciliteze gestionarea corectă a resurselor naturale”.

Traducerea liberă a textului. „Şi turbare de cap şi frântură de limbă”…, cum ar zice Ion Creangă. Aveam cu adevărat o problemă de înţelegere. Desigur, cuvintele sunt româneşti (majoritatea), iar la o primă lectură aveam iluzia că înţeleg ce scrie. Abia când treceam de cuvinte, încercam să identific ideea principală şi făceam eforturi să dau un titlu, îmi dădeam seama că îmi scapă ideea, e ceva cu totul confuz.
Ce hibe am depistat? În primul rând, textul este lipsit de un punct focal, de o idee conducătoare. Probabil că expresiile care conţin termenul „mediu” sunt cheia comunicatului, deoarece se repetă ca un refren. Astfel, în prima frază avem ”acquis-ului de mediu”, în fraza a doua, tot ”acquis-ul de mediu”, în fraza a treia – ”organizaţii de mediu”, în fraza a patra – ”preocupărilor de mediu”. Dar, în loc să fie plasată la început, clarificată şi accentuată, ideea principală este vag formulată şi se pierde în condiţiile în care e dispersată pe tot parcursul textului. Mai observăm că abia în ultimul alineat se enunţă obiectivul proiectului, după ce în fraza a doua se formulează un obiectiv secundar.
Acest mod de construcţie a paragrafului face dificil procesul de identificare a ideii dominante şi implicit a mesajului pe care autoarea doreşte să-l transmită. Lipseşte un pilon care să ancoreze frazele. În afară de asta, acquis-ul de mediu, habitate, ecosistemele naturale şi seminaturale, planificarea participativă sunt termeni care ar necesita clarificări suplimentare, ţinând seama de nivelul de instrucţie al destinatarilor: ţăranii. Apoi, este evident limbajul prolix; fragmentele ”deosebit de valoroase din punct de vedere natural”, precum şi ”care să faciliteze gestionarea corectă a resurselor naturale” sunt ceea ce am putea numi cuvinte de umplutură, care nu fac altceva decât să bruieze mesajul. În plus, frazele au lungimi excesive, ultima conţinând 68 de cuvinte. Toate aceste deficienţe de redactare fac textul ermetic, confuz, greu de înţeles.
Dacă facem un efort de decriptare, putem presupune că ideea care stă la baza comunicatului este una simplă, şi anume: ”Asociaţia EcoLogic îşi propune să instruiască ţăranii din şapte sate maramureşene pe teme de prevenire a poluării mediului în agricultură. În sprijinul său, asociaţia încearcă să atragă primăriile şi unele organizaţii neguvernamentale din judeţ”.
Dacă “traducerea” e corectă, înseamnă că o idee relativ simplă a fost complicată inutil şi exprimată într-un limbaj indigest şi prolix (22 de rânduri în original şi doar patru rânduri în traducere. Celelalte sunt detalii care nu aduc un plus de înţelegere).
Dacă, dimpotrivă, traducerea e incorectă, înseamnă că ”obscuritatea academică” este dusă la extrem. E greu de crezut, în aceste condiţii, că cineva ar putea înţelege ceva, logic, coerent în confuzia textului original.

Rolul secundar al gramaticii în comunicare. Pe de altă parte, să mai observăm că textul analizat este scris impecabil din punct de vedere al normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie. Nu întâlnim niciun dezacord substantiv-verb, nici cratime sau virgule lipsă sau în plus, nici plural greşit…
Mai mult decât atât, o analiză la nivel de frază, luată individual, o să ne dezvăluie o construcţie relativ corectă, logică, inteligibilă. Aveam un motiv în plus să rămân cu o falsă impresie de înţelegere a textului în ansamblu când, de fapt, înţelegerea era doar fragmentară, nicidecum nu sesizam textul ca întreg. La început, credeam că nu am fost îndeajuns de atent, aşa că reluam lectura de mai multe ori. Dar ideea principală ia-o de unde nu-i.
Aşa stând lucrurile (aici şi în alte situaţii similare), am căutat hibele la nivel de sistem, de structură şi de stil. În ce măsură textul are cap şi coadă, dacă frazele sunt ierarhizate şi interacţionează, se leagă între ele, dacă frazele au conectori care orientează cititorul, dacă ideea principală este explicit accentuată şi separată de masa detaliilor. Aici mi se pare că e buba. Concentrarea maximă a autoarei o vedem la nivel de detalii şi norme, fără nicio preocupare pentru imaginea de ansamblu. De fapt, ea omitea relaţionarea frazelor ca elemente ale unui întreg, ale unui sistem. Cu alte cuvinte, pierdea tocmai ceea ce e mai important: firul călăuzitor, ideea pe care este centrat textul.
Vedem aşadar că cea mai bună gramatică şi cea mai elegantă scriere nu sunt de mare folos pentru înţelegerea textului. Acest aspect naşte întrebarea dacă, în afară de corectitudinea gramaticală, nu cumva există şi alte reguli de construcţie a unui text clar şi de calitate, care să asigure înţelegerea mesajului comunicat? Vom încerca să răspundem acestei întrebări în alte capitole.

Alt exemplu

Într-un eseu pe tema romanului Ion de Liviu Rebreanu, o elevă de clasa a IX-a a întrebuinţat termenii ”eros” şi ”thanatos”. Desigur, erau preluaţi de la un critic literar, care la rândul său îi împrumutase din psihanaliza lui Sigmund Freud. Ca să înţeleagă termenii, elevul ar fi trebuit să-l studieze în prealabil pe Freud (aşa cum probabil procedase şi criticul literar, după ani şi ani de studii). Am întrebat-o pe profesoară de ce nu foloseşte cuvintele iubire şi moarte, teme clasice ale romancierilor şi – important – la nivelul de înţelegere al unui astfel de elev. Răspunsul său a fost că terminologia era prevăzută în programa şcolară.
În aceste condiţii, este uşor de presupus că elevul va învăţa pe de rost o astfel de terminologie, pe care nu are cum s-o înţeleagă la acea vârstă fragedă. Forţând excesiv pe această cale ”creşterea” firească a elevului, şcoala nu face altceva decât să încurajeze memorarea mecanică şi în cele din urmă analfabetismul funcţional.
Regăsim ideea şi la profesoara Mina-Maria Rusu, transpusă într-o recomandare: ”La nivel gimnazial, predarea limbii române trebuie realizată aplicativ, fără teoretizări care depăşesc particularităţile de vârstă ale elevului şi, implicit puterea lui de înţelegere perturbând procesul de învăţare logică.” [40]

Ce înseamnă lipsa clarităţii în exprimare

În ţările anglofone, problema numărul unu a unui autor de compoziţie scrisă este claritatea textului în ansamblu. Toate celelalte sunt chestiuni secundare. Am putea spune că elementul numit claritate este componenta de bază a eficienţei sistemului de învăţământ din acel spaţiu geografic. Aşadar, claritatea în textul ştiinţific sau publicistic nu este doar o opţiune stilistică, ci un imperativ care asigură o bună comunicare. Este pe departe cea mai importantă trăsătură de stil fiindcă determină înţelegerea mesajului. Dacă cititorul nu înţelege ce spunem, atunci nici nu mai contează ce spunem. Neglijând atributul clarităţii, riscăm ca o idee, fie ea şi strălucită, să fie estompată şi minimalizată printr-o exprimare confuză. (Valabilă este şi reciproca: un discurs expresiv, pirotehnic este de natură să amplifice o idee modestă).
Să ne amintim şi cuvintele lui Albert Einstein: „Dacă nu-i poţi explica unui copil de şase ani un concept, înseamnă că nici tu nu l-ai înţeles deplin”. Aşadar, înainte de a începe să scriem, să facem un efort de clarificare a conceptului despre care scriem.
Există un mit potrivit căruia neînţelegerea unui text se datorează doar cititorului, ca şi cum scriitorul ar fi absolvit de răspundere în acest sens. În realitate, vina îi aparţine de cele mai multe ori autorului, care nu a făcut efortul necesar pentru a-şi clarifica ideile. Adesea, scriitorul este tentat să spună: “Informaţia e aici; dacă cineva doreşte s-o cunoască, nu are decât să citească textul”, aşadar îşi declină responsabilitatea şi o transferă cititorului. Dar exprimarea clară şi inteligibilă este o sarcină ce îi revine exclusiv scriitorului. A nu clarifica ideile din text, fie din lene, fie din nepricepere, înseamnă a nu-şi duce munca până la capăt.

Cerinţe ale unei exprimări clare

Iată câteva metode de a exprima clar ideile.

Organizarea logică, unitară şi coerentă a paragrafelor are un rol decisiv în claritatea textului. O modalitate utilă de a ne îmbunătăţi abilităţile de scriere este să începem paragrafele cu o propoziţie subiect: adică o propoziţie care explică despre ce vom scrie. Continuăm cu propoziţii de susţinere, adică propoziţii care oferă mai multe informaţii despre subiect. Apoi, finalizăm textul cu o concluzie, în general un rezumat al ideilor dezvoltate în corpul paragrafului.
Alte două instrumente care contribuie la asigurarea clarităţii textului sunt planul şi teza (acolo unde este cazul)
Importante sunt şi tranziţiile între paragrafe, pentru a semnala relaţiile dintre idei, astfel încât să creăm un corp coerent de text.

Ierarhizarea informaţiei. Scrisul clar ne dezvăluie imediat ce anume este important şi motivul pentru care este important. A ierarhiza ideile, a face distinctă ideea principală din masa detaliilor constituie un obiectiv major pentru înţelegerea textului. Acolo unde textul e mai complicat şi susceptibil de interpretare greşită, să explicăm nu numai cum trebuie înţeles un mesaj, ci şi cum nu trebuie înţeles.

Accentuarea unor idei este tot o modalitate de ierarhizare a informaţiei. Accentuarea se face prin: utilizarea unei topici improprii exprimării uzuale; repetiţii de cuvinte sau de idei; caractere distincte: cursive (italice); ghilimele (când unui cuvânt i se dă o altă accepţiune decât cea obişnuită). Se mai întrebuinţează expresii de atenţionare (chiar cuvintele: „atenţie”, „important”, sau semnul exclamării, dar fără a ofensa cititorul prin folosire abuzivă). Pentru a marca partea neesenţială a ideii, dar necesară ca explicaţie, facem uz de paranteze.
Tot în scopul accentuării unei idei este eficientă utilizarea unor expresii întăritoare, cum ar fi: „într-adevăr”, „în orice caz”, „pe de departe mai…”, „îndeosebi”, „mai mult (decât atât)”, „mai presus de orice” etc.

Alegerea cuvintelor. Claritatea se asigură şi prin utilizarea unor termeni proprii, prin care eliminăm ambiguităţile şi exprimările echivoce. Sunt de preferat: cuvintele familiare celor în jargon sau extravagante; cuvintele concrete celor abstracte; un singur cuvânt în loc de o perifrază. Substantivele şi îndeosebi verbele fac înţelesul mai clar, nu adjectivele şi nici adverbele. Dintre cele două categorii de verbe – de acţiune şi de existenţă, verbele de acţiune sunt cele care conferă vivacitate şi dinamism frazei, prin urmare sunt de preferat celor de existenţă (formele verbului a fi). De exemplu, în loc de fraza: Dieta bogată în fibre este sănătoasă, vom scrie: Dieta bogată în fibre îmbunătăţeşte mai mulţi indicatori de sănătate. Substantivarea verbului reduce vigoarea şi dinamismul expresiei; de aceea vom prefera să spunem aleargă în loc de alergare şi atacă în loc de atacare.
Fără îndoială că trebuie alese cuvintele cu sens corect. Cuvintele trebuie să exprime exact înţelesul intenţionat. Aşa cum Mark Twain remarcă, „Diferenţa dintre cuvântul potrivit şi cel aproape potrivit este precum diferenţa dintre fulger şi licurici.” [apud 13, p. 216] De pildă, vom evita expresia cu sens deviat „mai multe alternative” spunând „mai multe variante”, sau ”mai multe opţiuni” (alternativă înseamnă alegerea între două posibilităţi care se exclud).
Claritatea se mai poate obţine şi prin prezentarea textului la diferite niveluri de abstracţie, între care e nevoie să asigurăm o continuă comunicare. Utilizarea unor exemple reprezentative şi simple va clarifica enunţuri, concepte şi definiţii abstracte.
Obţinem un text mai clar şi dacă dăm negaţiilor o formă pozitivă. De pildă, în loc de „nu e corect”, să spunem „e incorect” ; în loc de „nu îşi aminteşte”, să spunem „a uitat” ; în loc de „nu îi dă atenţie”, este de preferat „îl (o) ignoră”.

Topica (ordinea cuvintelor în frază) poate crea numeroase ambiguităţi şi poate împiedica asigurarea clarităţii şi a fluenţei mesajului. Iată un exemplu:
1) Noi transportăm aici copii de doi ani. (topică ambiguă)
2) De doi ani, noi transportăm aici copii. (topică adecvată)
În prima propoziţie cititorul este lăsat să ghicească dacă transportul se face pe o durată de doi ani sau vârsta copiilor este de doi ani; în schimb, a doua propoziţie e clară, având un sens univoc.
Dacă subiectul din frază coincide cu subiectul ei gramatical, atunci sensul frazei e clar, precum în varianta revizuită din cel de-al doilea exemplu care urmează.
1. În timpul regimului comunist, intelectualii erau dependenţi de un loc de muncă la stat, cu scopul de a fi controlaţi.
2. Regimul comunist a controlat intelectualii făcându-i dependenţi de un loc de muncă la stat.
Sensul primei fraze este obscur în principal din cauză că e dificil să identificăm subiectul. În plus, prima frază este construită la diateza pasivă şi are o topică defectuoasă. Toate aceste deficienţe fac textul neclar, astfel că se impune să-l recitim pentru a-l înţelege pe deplin, dar devine clar prin reformulare.

Diateza. O alegere stilistică importantă este între diateza activă (când subiectul este autorul acţiunii) şi cea pasivă (când subiectul suportă acţiunea). Diateza activă este preferabilă întrucât conferă claritate şi vigoare argumentaţiei, electrizează exprimarea şi îl numeşte pe cel responsabil de o anumită acţiune. De exemplu:
1. A fost întocmită o listă de priorităţi de către manageri. (diateza pasivă)
2. Managerii au întocmit o listă de priorităţi. (diateza activă)
În diateza activă, textul câştigă în claritate întrucât numeşte subiectul acţiunii. Diateza pasivă este mai potrivită când subiectul acţiunii este necunoscut, nu e cert identificat sau este mai puţin important decât cel ce suportă acţiunea.
În ştirile ce urmăresc manipularea audienţei, diatezele pasivă sau reflexivă se utilizează intenţionat pentru a masca subiectul acţiunii.

Coerenţa este un element unificator al textului, un factor coagulant şi se referă la puntea dintre ideile, frazele, paragrafele şi capitolele unei lucrări. Într-un text coerent, ideile prezentate se succed logic şi au o legătură atât cu ideile anterioare, cât şi cu următoarele, iar relaţia dintre ele este clară. Cititorul ştie de unde s-a pornit şi ce urmează, astfel că lectura are continuitate şi e mai uşor de parcurs. Iată un citat din volumul Condiţia umană, de Nicolae Mărgineanu, pasaj semnificativ din punctul de vedere al preocupării scriitorului faţă de coerenţa textului. ”Dar înainte de a ne ocupa de această tipologie socială, care o completează pe cea biologică – cu care ne-am ocupat în capitolul precedent – şi apoi pe cea psihologică – cu care ne vom ocupa în capitolul următor – să spunem câteva cuvinte” (…) [16 – p. 199] Prima propoziţie, intercalată în frază („cu care ne-am ocupat în capitolul precedent”), indică cititorului legătura cu textul anterior, pe câtă vreme cea de a doua („cu care ne vom ocupa în capitolul următor”) anunţă textul ce urmează a fi abordat, asigurând astfel coerenţa necesară.
Coerenţa textului derivă în primul rând din structurarea şi articularea ideilor într-o succesiune logică. În al doilea rând, utilizarea unor fraze sau expresii de tranziţie, cu rol de punte între ideile din fraze, precum şi între fraze şi paragrafe, are rolul de a ghida cititorul în lectura textului, făcând fiecare pas din argumentaţie uşor de identificat. Să nu lăsăm cititorul să ghicească modul în care se leagă un paragraf de altul, sau în care o idee ne conduce la o altă idee. Am putea începe o secţiune sau paragraf cu o expresie sau frază care o leagă de cea anterioară. De exemplu, o frază ar putea începe cu: „Dată fiind situaţia descrisă în paragraful precedent”…, „Urmând acest model, observăm că”…, „O implicaţie semnificativă a celor demonstrate anterior este că”…, „Să revenim asupra…” Astfel de formulări semnalează introducerea unei noi idei şi în acelaşi timp fac legătura cu ideea anterioară sau o anunţă pe următoarea.
Iată câteva exemple de expresii de tranziţie sau conectori, care ne semnalează:
– Timpul: înainte, în timpul, după, în acel moment, de atunci…
– Ordinea: primul, următorul, apoi, în primul rând, în al doilea rând…
– Spaţiul: aici, acolo, spre…
– Informaţia suplimentară: de exemplu, în plus, mai mult (decât atât), uneori, în general, deseori, frecvent, în multe cazuri, cu alte cuvinte, de regulă…
– Deosebirea: totuşi, spre deosebire de, dimpotrivă, pe de altă parte, cu toate acestea, deşi, dar, însă, indiferent de, în contrast cu…
– Asemănarea: asemănător, ca, precum, similar…
Relaţii de cauză-efect: din cauza, ca urmare a, drept rezultat, deci, în consecinţă…
Trebuie să ne ferim însă de tentaţia de a forţa nota făcând abuz de conectori când, repetăm, de fapt problema coerenţei textului stă în primul rând în structurarea secţiunilor, paragrafelor şi frazelor într-o succesiune logică. Conectorii nu pot substitui complet relaţiile de coordonare şi de subordonare dintre propoziţii şi fraze sau articulaţiile dintre idei, astfel că utilizarea unor expresii de tranziţie nu rezolvă decât în parte (şi nu în esenţă) problema coerenţei textului. Cu aceste rezerve, precizăm că utilitatea conectorilor în asigurarea coerenţei textului este semnalată de numeroşi autori.

Extras (actualizat) din lucrarea  Redactarea – o deprindere neglijată în şcoală. Rateurile unor profesori
de Vasile Nechita
Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2020