Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ strălucesc în “Regele moare”

Asculta acest articol

În seara de sâmbătă, 17 martie, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, a avut loc o nouă reprezentaţie a unui spectacol care se pare că va intra în legendă. De la premiera din toamna anului trecut, producţia TNB a piesei ”Regele moare” de Eugen Ionescu a răscolit multe suflete şi a atras cronici atât de elogioase, încât am ţinut să o vedem la ea acasă.

Ei bine, ceea ce am văzut a întrecut orice aşteptări. Noua punere în scenă a acestei drame cu tentă absurdă reuşeşte să ţină o sală arhiplină cu răsuflarea tăiată şi obţine asta cu mijloace dintre cele mai simple, făcând din fictivul regat al lui Berenger Întâiul o metaforă a lumii fiecăruia dintre noi. S-au întâlnit aici creativitatea şi empatia mai multor generaţii şi viziuni despre teatru, iar rezultatul este de o universalitate copleşitoare a simţirii şi metaforei.

Cetatea cu nouă porţi se prăbuşeşte

Ionescu a scris piesa în 1962, într-o perioadă în care era bolnav, iar teama de moarte pe care a purtat-o în fundalul vieţii sale din fragedă pruncie i s-a acutizat. ”Regele moare” a devenit o trecere prin valea umbrei morţii, oarecum în spiritul imnului pascal: cu moartea pe moarte călcând. Îl regăsim pe Berenger, a treia oară în opera ionesciană, în aceeaşi ipostază arhetipală, dar acum ridicat la rang de rege, într-un joc cu o miză literalemte cosmică.

Regatul i se prăbuşeşte într-un ritm galopant, doctorul şi astrologul curţii a anunţat că a venit ceasul morţii, regina tânără e disperată, regina bătrână e calmă şi caustică, servitoarea nu mai pridideşte cu treaba, iar soldatul de gardă se transformă în ecou al evenimentelor. Între toate astea, Berenger Întâiul refuză să accepte că e muritor şi povestea lui se va încheia odată cu spectacolul. Îl vedem trecând prin mai multe faze pe drumul spre acceptarea şi îmbrăţişarea morţii, mai întâi sfidând-o, apoi luând-o în râs, apoi contemplând-o şi în cele din urmă privind-o drept în ochi, alături de glasul conştiinţei, prima sa regină. Ţara lui se topeşte deodată cu el, căci nu este în fond altceva decât proverbiala ”cetate cu nouă porţi”, metafora mistică a împărăţiei simţurilor, în care fiecare muritor este monarh absolut.

Textul lui Ionescu e un deliciu, spectacolul din Sala Mare TNB e un regal.

Viaţa ca insulă în oceanul nimicniciei

După renovarea care a durat patru ani, sala a primit un spaţiu de joc uriaş. Surprinzător, scenograful Vladimir Turturică şi regizorii Andrei şi Andreea Grosu – obişnuiţi cu spaţiile mici din teatrul independent – folosesc ca loc al acţiunii o platformă modestă, aşezată în mijlocul imensităţii spaţiale, ca o insulă pierdută undeva în Pacific. Decorul sugerează un apartament de bloc, dacă nu o garsonieră, în care bătrânul rege moţăie înconjurat de puţinii curteni care i-au rămas şi de o mulţime de lucruri dintre cele mai banale. Nimic caricatural în decor şi în costume, absolut nimic grandios. Iar coroanele sunt din carton, trimiţând la ideea că toate ”titlurile de nobleţe” cu care ne gratulăm în familie şi societate nu prea au, în fapt, acoperire.

Victor Rebengiuc, culmea, face pe mortul. Atât de convingător, încât simţi panica celorlalţi: prima regină, Marguerite (Mariana Mihuţ, în negru, cu părul alb strâns coc şi ochi luminoşi), a doua regină, Marie (Ana Ciontea, în roşu, gata mereu să plângă), doctorul călău astrolog (Şerban Pavlu, spâlcuit şi preocupat), fata în casă Juliette (Florentina Ţilea, blândă şi cu masca resemnării pe chip) şi singurul personaj oarecum buf, omul de gardă (minunat compus de Richard Bovnoczki, tablou al ramolismentului alert pe care rutina militară îl poate provoca). Situaţia e gravă, reginele se ceartă, până când bătrânul rege se dezveleşte brusc şi se ridică, aparent vioi, ca să afle, verde-n faţă, că peste o oră şi jumătate va muri. Şi aici începe recitalul antologic al marelui Rebengiuc.

Grandomanie, nonşalanţă, asumare, exasperare, patos, reculegere, stare după stare se perindă prin trupul actorului de 85 de ani cu un firesc dezarmant. Smulge aplauze când regele cere să fie pomenit pe vecie, simţi că e vorba pe undeva de el însuşi. Dialogul aproape şoptit cu Juliette, apologie a micilor bucurii, e de o candoare sfâşietoare. Nici urmă de şarjă sau de gesturi studiate prea cu dinadinsul. O totală golire a eului. Regele lui Rebengiuc moare în picioare, cu ochi mari, ca de copil nou-născut. Berenger al său e de fapt un Zorba silit să-şi lepede pas cu pas toate amintirile.

Gardistul şi doctorul par blocaţi în propriile reflexe, dar actorii îi umanizează, mai ales Pavlu excelând prin ţinută. Ana Ciontea debitează cu speranţa nebună a îndrăgostitei clişeu după clişeu din retorica goală a ”dezvoltării personale” (pe care Ionescu pare s-o fi anticipat), oferind doar palide consolări, dar crezând sincer în ele. Jocul actriţei e un model de patetism. Contrastat de răceala plină de o tandreţe rafinată a Marianei Mihuţ. Am spune că jocul ei îl eclipsează adesea chiar pe protagonist. Expresia feţei sale dă tonul oricărei scene, controlată la milimetru şi revelatoare.

Iar monologul de final al doamnei Mihuţ, călătorie spre infinitul necunoscut de simţuri, când regina coboară de pe platformă spre a ne purta cu grijă maternă într-un fel de contranaştere, în zona celui mai elevat apofatism, lasă o mie de oameni din sală cu respiraţia tăiată.

Când ea se întoarce pe insula vieţii şi aceasta se scufundă, la propriu, în vidul marii scene, locul fiind acoperit de o teribilă scândură mată, tăcerea devine asurzitoare şi inimile tuturor par să se agaţe de reflectorul care încă luminează. Când ies primii actori la aplauze, furtuna de mulţumire zguduie sala.

E un spectacol care se resimte până-n străfundurile fiinţei. Faceţi-vă un bine şi mergeţi să-l trăiţi pe viu, cât se mai poate.