“Viaţa ta în 65 de minute”, o dramă a tinereţii însetate de iubire

Asculta acest articol

    “Aripa tânără“ a trupei de actori ai secţiei române de la Teatrul de Nord a primit o nouă ocazie de a se face cunoscută, cu un text plin de sensibilitate al dramaturgului catalan Albert Espinosa, pus în scenă de Ovidiu Caiţa la Sala Studio.
Am văzut spectacolul la a doua sa jucare, marţi seară, când incinta a fost din nou arhiplină, ca şi la premiera de vinerea trecută. Din capul locului trebuie spus că această nouă montare aduce în faţa publicului tot ce e mai bun şi mai rău în maniera regizorului ei: pe de o parte deschiderea spre textul contemporan şi mijloacele moderne de expresie teatrală, pe de altă parte tendinţa obositoare pentru public de a aglomera discursul regizoral cu simboluri şi artificii scenice puse unul peste altul de-a valma, de parcă spectacolul curent ar fi ultimul din viaţa creatorului de teatru care este Ovidiu Caiţa şi în el trebuie spus totul, acum, pe loc. Există un cântec italian pentru copii care s-ar potrivi situaţiei: “Il caffé della Peppina”. Bine ar fi ca regizorul să-l asculte şi să-i înţeleagă mesajul.

Vise de dragoste şi moarte

Albert Espinosa are 41 de ani şi s-a afirmat ca actor, scenarist şi dramaturg la Barcelona. “Viaţa ta în 65 de minute” a avut premiera teatrală în metropola catalană în 2002, iar patru ani mai târziu a fost transformată în film de regizoarea Maria Ripoli. Scrisă ca o serie de episoade care întrerup un monolog al protagonistului, piesa ridică probleme spinoase de scenografie, pe care Cristian Gătina le-a rezolvat cu multă inventivitate. Eroul dramei, Lluc, un băiat introvertit şi căutând în dragoste salvarea de propriile umbre sufleteşti, evoluează pe două planuri. Unul e grupul de amici băieţi (Ignacio şi Francisco, unul fascinat de design, altul fascinat de cel dintâi), un altul e relaţia cu femeile. Carolina, o fostă iubire care îl macină încă, desenată de regizor ca o “suferinţă dureros de dulce” în cea mai expresivă scenă a spectacolului, apoi Carmen, “femeia fatală“, îndrăgostită încă, oarecum morbid, şi în fine Cristina, simbol al iubirii pure, pe care Lluc o cunoaşte în urma unei confuzii de nume (merge la funeraliile unui tip cu acelaşi nume ca al unui fost coleg de clasă). Iubirea cu Cristina pare împlinită, dar fericirea e prea mare pentru o inimă chinuită. Ceea ce textul spune explicit, finalul spectacolului doar sugerează: Lluc a ales să plece dintre cei vii. La graniţa dragostei cu moartea stă sentimentul aleanului, langorii, setei de iubire şi de sens, atât de des sugerat în acest spectacol.

Actori fini, tuşe groase

Cei şase actori implicaţi în spectacol sunt foarte buni, bine şcoliţi şi dornici să joace mult şi cu folos. Andrei Stan păstrează o linie sobră, interiorizată, ideală pentru personajul său în fond melancolic. Cristian Iorga şi Vlad Chico au un joc firesc, degajat, în bună contrapondere cu partenerul lor de trio. Ioana Cheregi e o prezenţă fină, angelic-malefică, în rolul lui Carmen, iar Alexandra Odoroagă transmite nemijlocit inocenţa şi naivitatea Cristinei. Raluca Mara, una din actriţele favorite ale regizorului, se arată o excelentă balerină şi are o compoziţie de strigoi obsedant în rolul Carolinei. Ilustraţia muzicală e şi ea reuşită.

Problema acestui spectacol stă tocmai în aglomerarea de efecte grosiere şi uneori prea puţin justificate, de parcă s-ar fi intenţionat realizarea unui compendiu de teatru postmodern. Inserturi video, schimbări spectaculoase de lumini, frunze de toamnă, roţi dezaxate, oglinzi de demarcare a planurilor, grafitti, coregrafie spectaculoasă, dar care apasă greu asupra textului (Gabriela Tănase a lucrat cu actorii), şi o scenă finală mult prea elaborată şi stângace care mai curând diluează efectul de final decât să-l accentueze. Finalurile “căutate” şi forţate sunt o problemă mai veche a spectacolelor lui Ovidiu Caiţa. Uneori, în artă ca şi în viaţă, mai puţin poate însemna mai mult.